Te iubesc, în tăcere, de atâta timp
Şi fiecare clipă ce a trecut printre noi
Ne-a adus mai aproape, deşi parcă niciodată
Nu te simt langă mine…

Timpul… De ce timpul e atât de avar cu noi?
Şi de ce se iscă atâtea probleme?
De ce nu există echilibru între timp şi iubire?
De ce ne stă la dispoziţie atât de puţin timp,
Când am vrea să strângem întreaga lume la piept?

Norocul meu e că soarta te-a călăuzit spre inima mea,
Şi am devenit un om mai bun, datorită ţie,
Ochii mei işi deschid pleoapele doar pentru a te imortaliza în suflet,
Buzele mele îţi cântă asemeni unui imn, numele,
De fiecare dată când chipul tău străbate-al meu gând.

De ce trebuie oare să ne dorim mereu mai mult?
Eu nu-mi doresc nimic, decât pe tine,
Pentru că tu eşti totul.
Nu am nevoie decât de o secundă lângă tine,
Pentru că tu eşti infinitul.

De ce atunci când ne izbim de realitate
Tindem sa trăim închişi într-un basm umbros?
Ce sunt visele de fapt? Iluzii? Ce sunt iluziile?
Ştiu doar:
Că atunci când îmi închid ochii, apari tu.
Când îmi unesc buzele pentru a face linişte,
Aş dori să zbier, să ştie toţi că te iubesc.
Că mâna mea îmbraţişează aerul singuratic,
Mereu când aş vrea să te stâng la piept.

Există adevăruri etern valabile,
Există neajunsuri mereu adâncite,
Pentru mine tu eşti singurul etern adevăr,
Iar în lipsa ta,
Sufletul meu e izvor de neajunsuri.

Iată cum înainte,
Ţi-aş fi scris aceste rânduri înecându-mă în lacrimi
Acum mă regăsesc zâmbind, uitând de durerea simţită ieri,
De timp; clipele au trecut pe măsură ce inocentă,
Privirea ta, vindecă rănile lăsate de trecut
Pe abisul sufletului meu.

De teamă că s-ar frânge şi cel mai de seamă vis al meu,
Melodios cântec, numit iubire,
Te-aş privi în ochi, îmbătată de inocenţa lor,
Mi-aş lua inima în dinţi şi ţi-aş spune:
–Te iubesc!
Te iubesc de atâta timp şi nu găsesc momentul
Prielnic să îţi dovedesc că eşti singurul pentru mine.

Ştiu că poate pentru tine a iubi e prea banal,
În fond, ce e iubirea? Caută în adâncul sufletului tău
Şi tot nu vei găsi un răspuns adevărat.
Eu ştiu doar că singurul răspuns pentru mine, eşti tu.

M-am obişnuit ca atunci când te simt departe
De calmul fiinţei mele,
Să vărs lacrimă după lacrimă, în speranţa că astfel
Voi clădi chipul tău dintr-un ocean de lacrimi,
Iar când al tău glas îmi lipseşte, să strig mut la cer,
Aşteptând un semn, o sclipire doar,
Să ştiu că undeva, şi tu priveşti aceleaşi stele.