Razbunarea...

Am citit de curand o povestioara care m-a impresionat foarte mult. Totul s-a intamplat pe vremea zidului din Berlin. Intr-o zi locuitorii din Berlinul de Est au hotarat sa le trimita adversarilor lor din Berlinul Occidental un mic "cadou". Au incarcat intr-un camion gunoi, caramizi sparte, pietre, materiale de constructii si alte reziduri. Au obtinut permis de trecere a granitei si au aruncat tot gunoiul pe partea Berlinului Occidental.

Primul impuls al locuitorilor din Berlinul Occidental a fost "sa le plateasca cu aceeasi moneda". Din fericire, cineva a venit cu o alta idee. Asadar, au incarcat un camion de gunoi cu alimente (greu de gasit in Berlinul de Est), haine, medimecamente (cel mai greu de gasit) si alte lucruri utile. Au dus camionul la granita, au descarcat totul cu grija si au lasat o pancarda pe care scria: "Fiecare da ceea ce poate."
Intr-o lume in care fiecare doreste sa se razbune si sa fie chit, astfel de intamplari ne aduc aminte ca o fapta buna omoara raul si te ajuta sa-ti transformi dusmanii in prieteni. O sa spui ca oamenii sunt rai si nu vor aprecia felul in care reactionezi la razbunarea lor. O sa-ti amintesc ca oamenii sunt oameni si cel care pare dusmanul tau, este prietenul altcuiva. Nu inseamna ca vei reusi intotdeauna sau ca toti vor aprecia ceea ce faci. Vor exista si oameni care te vor huidui sau care vor lovi a doua oara. Este alegerea lor, asa cum este si alegerea ta de a raspunde sau de reactiona. Razbunarea este la indemana oricui.

"Nu voi permite nimanui sa-mi micsoreze si sa-mi degradeze sufletul, facandu-ma sa-l urasc."

Booker T. Washington

Gradina cu flori

Am fost intrebata de curand cum imi vad propria viata.

Dupa cateva clipe de gandire am raspuns: ca pe o gradina plina de flori.

Noi suntem florile din aceasta gradina. Uneori ploua sau vine furtuna, alteori iese soarele. Suntem flori frumoase, pline de viata si singura noastra menire este sa vedem si sa descoperim aceasta frumusete. Daca nu ne vedem asa este pentru ca incepem sa ne comparam si sa ne gasim imperfectiuni in raport cu ceilalti. Daca ploaia ne supara este pentru ca simtim doar bataia stropilor fara sa vedem multumirea pamantului in care stam. Daca soarele se ascunde dupa nori este pentru ca gandurile noastre negre acopera cerul vietii. Timpul trece peste gradina vietii noastre si noi ne luptam cu el, ne luptam sa devenim asemeni celorlalte flori, ne luptam sa adunam, sa fim altfel decat niste flori frumoase.

Suferintele pe care le-am avut sunt tot in gradina.

Sunt ingrasamantul care m-a ajutat sa cresc, sunt vantul care mi-a suflat petalele, sunt picaturile care m-au udat pana la piele, sunt lectiile care m-au ajutat sa vad gradina din jurul meu.

Cand uit ca sunt o floare privesc in gradina, cand furtuna este puternica privesc in gradina, cand soarele straluceste privesc in gradina.

Poate te intrebi unde-i aceasta gradina pentru ca nu o poti gasi.

Cauta adanc in sufletul tau si vei simti minunatia care esti.

Cauta in privirea celui de langa tine, dincolo de aparente, si vei observa frumusetea care exista.

Viata...ca o plimbare...

In ultima perioada imi vad viata ca o plimbare cu bicicleta. Pedalez in viteza, energic, dornica sa alerg repede, tot mai repede de-a lungul strazilor. Obosesc cand dealul este prea inclinat sau prea mult de urcat. Obosesc cand depasesc perioada cu care ma obisnuisem pana atunci. Obosesc cand mai am putin si ajung acasa.

Aceste perioade de oboseala alterneaza cu momentele cand relaxarea isi face simtita prezenta. Momente cand dupa fiecare urcare urmeaza o coborare. Momente cand energia mea pare inepuizabila. Momente cand ma opresc la un stop sau doar pentru a privi peisajul.
Urcare - coborare, oboseala - odihna, stres - relaxare, deal - vale...calatorie, aventura, viata. Cu fiecare urcare ajungi intr-un alt varf pentru a zari urmatoarea destinatie. La fiecare coborare dealul din fata ta pare mai mare si mai greu de urcat. Ai nevoie de rabdare, putere si vointa.
Uneori renuntarea este o dulce alinare in drumul anevoios. Uneori ceea ce pare a fi un stop este de fapt o inaintare. Uneori schimbarea vitezei este benefica. Uneori o intoarcere este o noua cale. Uneori o alegere intr-o intersectie aduce surprize placute. Uneori un zambet iti creste energia si dorinta de a merge mai departe. Uneori o raza de soare sau o picatura de ploaie schimba ceva in drumul tau. Uneori urcarea este buna si coborarea se transforma intr-o lectie grea. Uneori varful este diferit de ceea ce ai presupus. Uneori valea iti aduce linistea de care ai nevoie si crezi ca este mai bine sa ramai. Doar putin...de fapt nici nu realizezi cand incepi sa urci.
Conteaza unde esti? Conteaza daca este urcare sau coborare? Conteaza daca stai sau mergi?
Conteaza cum te simti. Si daca nu te simti bine incerca sa gasesti in tine capacitatea de a privi partea pozitiva a calatoriei. Intotdeauna va exista ceva pentru care sa fii recunoscator. Intodeauna va exista ceva care sa te faca sa zambesti. Intotdeauna va exista ceva care sa te faca sa mergi mai departe. Totul e sa ai incredere in tine. Nu sunt teori sunt simtiri. AI INCREDERE IN TINE!

Drumul spre mine

S-a instalat in viata mea un vartej care ma poarta dincolo de limitele suportabilitatii. Adaptarea este un cuvant la ordinea zilei pentru mine. Adaptarea la schimbarile din interiorul meu. Adaptarea la ceea ce se intampla in realitatea mea. I-am spus cuiva acum cateva luni ca sunt ca o frunza care pluteste in bataia vantului. Cand voi ateriza si unde este greu de precizat. Deocamdata sunt implicata in aceasta furtuna produsa de propriile mele alegeri, de propriile mele cautari.
Am invatat in aceasta perioada foarte multe lucruri noi despre mine. Am invatat ca increderea de sine este foarte importanta. Am invatat ce inseamna responsabilitatea propriei vieti. Am invatat ca poti sa fii tu insuti si atunci cand totul pare impotriva ta si, mai ales in acele clipe este nevoie de puterea de a fi tu. Am invatat ca implicarea si detasarea pot deveni prietene daca stii sa pastrezi un echilibru. Am invatat ca dincolo de toate normele si regulile societatii exista doar viata ta pe care o traiesti asa cum crezi ca este cel mai bine pastrand in acelasi timp ecologia alegerilor tale. Am invatat ca renuntarea este de fapt doar alegerea unei noi directii si vinovatia renuntarii exista doar daca ai ales impotriva vointei tale. Am invatat ca imi pot pastra independenta prin comunicare si intelegere.
Atat de multe lucruri pe care credeam ca le cunosc au venit in drumul meu pentru a-mi deschide o noua poarta spre mine. Credeam ca ma cunosc indeajuns de bine si ca surprizele vor fi mai putin surprinzatoare. Mi-am demonstrat ca propria transformare depaseste uneori propria putere de intelegere.

Atasament...

Atasamentul...il intalnim sub multe forme, sub multe masti. Ranile trecutului sunt chipul cel mai cunoscut sub care atasamentul isi face simtita prezenta. Devenim prizonierii ranilor, inchisi in povestea noastra retraim intern acelasi pasaj de nenumarate ori.

Durerea curge prin venele mintii nostre si simtim ca existam.

Cicatricile facute de altii sangereaza la o simpla aducere aminte. Dorim sa scapam din capcana atasamentului. Putem ierta? Putem uita? Putem trece mai departe? Simtim nevoia sa aruncam totul in coltul cel mai indepartat al mintii. Preferam sa indepartam persoana care a provocat rana. Uneori solutia aleasa este lovirea celuilalt. Credem ca rana lui vindeca rana noastra. Reusim sa creem noi povesti victorioase de aceasta data despre superioritatea noastra in fata dusmanului.

Povestea ranilor noastre, a obstacolelor pe care le-am depasit este cea cu care ne identificam. Definitia noastra ca fiinte este data de durerea regasita in ranile trecutului. Orgoliul este satisfacut de suferintele indurate si ne este atat de greu sa renuntam la ele. Oare ce am deveni fara trecut? Ce poveste am prezenta celorlalti? Ce poveste ne-am repeta mereu, in special in momentele dificile?

Atasamentul...de oameni, de obiecte, de povesti, de sentimente, de "eu". Traim iluzia calatoriei noastre tinand cu dintii de ranile trecutului. Iertarea devine marfa pe taraba vietii.

Iubirea este jucata la bursa relatiilor. Compasiunea doarme prafuita sub tejghea.

Este aproape imposibil sa lepezi haina resentimentelor. Este dificil sa treci prin durerea provocata de celalalt. Este umilitor sa faci primul pas spre impacare. Unde ai ajunge?

Uneori reusim. Important este sa o facem in adancul nostru, cu sinceritate, fara a transforma totul intr-o noua poveste. Minunea iertarii si a iubirii este ascunsa spectacolului cotidian.

Tacerea coboara peste povestea ranilor noastre eliberandu-ne de atasament.

Frica

Pandeste in fiecare clipa traita, respira in fiecare noua experienta, murmura in fiecare vorba rostita. Umbra i-o zaresc in lumina. Curiozitatea este puternica. Curajul exista acolo unde pasesti in intuneric cu credinta ca esti in siguranta.

O simt cum isi roteste aripile-i in jurul meu. O simt cum imi urmareste atenta fiecare gand. O simt cum isi invaluie faptura in jurul inimii. O simt in oamenii de langa mine si din ce in ce mai des in mine.
O vad in pasii plini de prudenta. O vad in dansul luminii si al vietii. O vad scrisa in cuvintele rostite de mine si de tine. O vad in ochii celorlalti, in gesturile lor. O vad printre randurile scrise in miez de noapte. O vad printre ramuri.
Uneori glasul ei se aude puternic in inima mea. Imi coordonez pasii cu dansul ei nebunatic si patrund din ce in ce mai adanc in realitate ei. Noutatea este cea care atrage ca un magnet si necunoscutul imi pune sangele in miscare. Jocul ei imi aminteste de alte clipe asemanatoare si de faptul ca totul devine cunoscut. Imi aminteste de clipele cand m-am lasat coondusa si am descoperit lucruri minunate in spatele ei. Imi aminteste ca este normal sa existe.
Are mai multe nume si ai intalnit-o in diferite contexte. Este prezenta in viata ta asa cum este si in a mea. Este in toti si poate sa dispara doar dupa ce ii constientizezi prezenta. Am descoperit ca a venit momentul sa-i fac jocul si sa o las sa conduca pentru a putea trece mai departe. A sosit momentul sa-i zic pe nume si sa o privesc in ochi pentru a trece mai departe.

FRICA, te provoc sa dansam in lumina!

Iubirea

In timp...

In timp ai invatat:

• sa-ti acoperi ranile din ce in ce mai bine;
• sa inlocuiesti durerea cu preocuparea continua pentru altceva;
• ca in toate exista limite;
• sa ignori frica crezand ca acesta este un act de curaj;
•  ca indiferenta ucide;
• ca oamenii vin si pleaca din viata ta;
• sa-ti uiti trecutul;
•  sa fugi atunci cand totul este prea mult decat poti suporta.

In timp iti vei aminti:

• ca ranile sunt experiente de care ai ramas atasat;
•  ca durerea se dizolva odata ce este traita;
• ca limitele sunt doar acolo unde le vezi tu;
• ca frica este umbra iubirii si curajul inseamna sa-ti deschizi inima;
• ca indiferenta este doar un joc;
• ca suntem legati unii de altii prin fire invizibile mintii;
• ca prezentul este mereu aici;
• ca fuga este buna pentru o perioada scurta.

In timp echilibrul revine. Il regasesti acolo unde a fost mereu, in tine. Il redescoperi in inima. Il respiri cu fiecare noua experienta.

In timp linistea revine. A stat tacuta si a privit zbuciumul din tine. O regasesti ascunsa sub stratul de frica in care ti-ai invelit sufletul.

Traieste-ti viata, depaseste-ti frica, uita-ti mintea, treci prin durere, aminteste-ti de tine, redescopera-ti inima si simte iubirea.

In timp...

Dreams

Pe parcurs am fost invatati sa ne limitam visele. Ni s-a spus mereu sa fim cu picioarele pe pamant si cu capul pe umeri, sa fim realisti. Am crescut crezand ca ceea ce visam sunt doar vise si posibilitatea de a le indeplini este departe de noi. Am ajuns sa credem ca trebuie sa fim la fel ca ceilalti pentru a fi acceptati si iubiti. Ne-am limitat actiunile, atitudinea, visele si sperantele. Asteptam aprobarea si confirmarea celorlalti.

Vine un moment in viata fiecaruia in care drumul se intersecteaza cu cineva sau ceva care ne trezeste. Poate fi o carte, un film, o persoana, o intamplare, un gand. Si aflam ca...

Visele nostre pot deveni realitate.

Uneori ne place sa credem ca totul este o pacaleala. Uneori cautam si gasim cele mai plauzibile scuze pentru a ramane unde suntem. Alteori ne lovim de obstacole si ne miscoram visele. Alteori credem mai mult in altii decat in noi. De cele mai multe ori frica apasa pe frana.

Exista oameni care stiu ca au nevoie sa viseze mare, sa creada in visele lor si sa actioneze invatand din fiecare obstacol, din fiecare greseala, descoperind pas cu pas drumul spre visul. I-ai intalnit de multe ori, i-ai vazut traindu-si visul, le-ai simtit bucuria de a trai si ai fost inspirat de vietile lor. Aminteste-ti visul si traieste-l.

Increderea

Increderea pe care o acord celorlalti reprezinta pentru mine un test de rabdare si de autocunoastere. Cata incredere poti sa ai in cel de langa tine? Cat de mult lasi sa afle despre tine si despre viata ta? Si ce faci daca aceasta incredere iti este inselata?
Spunem ca avem incredere in celalalt si exista momente cand suspiciunea intervine in viata noastra si primim semnale ca asteptarile noastre ne-au fost inselate. Oare exista increderea totala? Daca uneori supraveghezi discret si verifici pe celalalt aceasta este o dovada de mai putina incredere sau de iubire? Unde este granita intre incredere si indiferenta?
Exista o vorba care spune ca oameni actioneaza asa cum te astepti tu sa o faca. Realitatea si experienta mi-au demonstrat ca increderea acordata se castiga in timp si prin consecventa. La fel de bine ceea ce ai castigat intr-un timp indelungat poti sa pierzi definitiv intr-o clipa. La fel de mult depinde si contextul in care acorzi aceasta incredere. Am intalnit oameni care in mediul profesional folosesc increderea in ceilalti ca un instrument de motivare. Este adevarat ca acestia sunt putini si rari pentru ca frica domina in cele mai multe cazuri. Frica de a pierde locul de munca, frica de tradare, frica de a pierde controlul. In mediul personal am intalnit astfel de persoane si mai rar. Cu cat ne apropiem mai mult de intimitate cu atat increderea este acordata cu mai mare precautie. Aici teama este mai mare si invers proportionala cu gradul de incredere acordat. Timpul petrecut impreuna si intamplari care intervin in viata fiecaruia determina cresterea sau scaderea increderii in celalalt.
M-am intrebat adeseori ce faci cand asteptarile sunt inselate de nenumarate ori, acorzi in continuare incredere sau devii mai precaut?

Sadness

Apare uneori ca o muzica surda in inima mea. Valsez prinsa in bratele-i puternice si o las sa se joace cu mine. O chem si o arunc in vazduh. O iubesc si o urasc. Infasurata in jurul inimii toarce blanda ca o pisica. O mangai usor, ridica ochii stralucitori spre mine si zambesc impacata. Adoarme la loc. Ascult cantecul ei si stiu ca sunt singura capabila sa o fac sa taca. Oare vreau asta?

Se invarte spirala timpului in durerea din mine. Calca peste lacrimi, peste regrete, peste ganduri si ajunge in acel loc ascuns, secret. Se aseaza confortabil si asteapta. Tacerea ma ajuta sa inteleg ca totul trece, ca totul vine, ca singura stabilitate sunt chiar eu. Asezata in fotoliu privesc spectacolul vietii mele. Tristetea face parte din mine.

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi si noua toate;

Ce e rau si ce e bine

Tu te-ntreaba si socoate;

Nu spera si nu ai teama,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamna, de te cheama,

Tu ramâi la toate rece.

Viata este o joaca...

Te trezesti uneori in fata unor sentimente covarsitoare. Le vizualizezi atat de clar si daca intinzi mana le poti atinge. Oare sunt realitate sau doar vis? Ceata deasa te cuprinde din toate partile si odata ajuns in interiorul ei nu-ti mai pare atat de periculoasa. Da, arunca-te si traieste-te ceea ce simti. Si daca odata traite aceste sentimente dispar si intrebare de mai sus persista: vis sau realitate? Intri in joc obosit de atatea jocuri. Ai dori ca macar odata in viata sa renunti la joaca. Iti este teama ca ai ales cel mai nepotrivit moment si cea mai nepotrivita persoana. Astfel pentru scurt, foarte scurt timp arunci mastile si apoi le cauti disperat sperand ca nimeni sa nu fi observat. Nu recunosti nimic si continui jocurile cu regret ca nu-ti permiti sa fii tu insuti.

Increderea si sinceritatea au devenit periculoase intr-o realitate in care minciunile si jocurile sunt la ordinea zilei. Chiar daca ti-ar da un pumn in fata nu le-ai recunoaste. Ai crede ca este un alt joc al vietii. Inchis intre zidurile neincrederii traiesti cu speranta ca undeva, candva cineva va auzi glasul inimii tale.
Unde ai pierdut cheia? Intre atatea jucarii este greu sa descoperi care-i adevaratul drum spre tine. Daca astepti de la altii sa-l descopere vei rataci cararea spre casa. Am renuntat la jocuri stiind ca insasi viata este o joaca. Am reusit sa gasesc adevarata cheie. Greu de crezut pentru cel care inca se joaca. Sunt doar eu. Si cine sunt eu, vei intreba. Eu stiu cine sunt. Tu stii cine esti?

Multumesc

In ultima perioada am vorbit foarte mult despre mine, despre viata mea. Astazi vreau sa-ti amintesc de acei oameni care stau alaturi de mine si de tine in momentele grele ale vietii. O vorba spune ca iti recunosti prietenii in clipele dificile. Am avut parte in viata mea de astfel de oameni pretiosi care mi-au acordat suportul neconditionat, fie printr-o vorba, fie doar prin simpla prezenta, fie prin diferite gesturi.


Cuvantul Multumesc este prea limitat pentru ceea ce simt cand imi amintesc de prietenii mei dragi. Mi-as dori mult sa-i pot numi aici si singurul lucru care ma impiedica este faptul ca nu le-am cerut permisiunea.

MULTUMESC pentru faptul ca sunteti alaturi de mine, pentru ca ma ascultati, pentru ca stiu ca ma pot sprijini pe voi,pentru ca m-ati primit in viata voastra si m-ati acceptat asa cum sunt si cu bune si cu rele. MULTUMESC pentru tot ce mi-ati oferit si pentru ca prezenta voastra imi implineste existenta si imi confera in momentele dificile stabilitate si speranta.

MULTUMESC PRIETENI DRAGI!

Silence

Judecam sau ii apreciem pe cei din jurul nostru dupa nivelul si diversitatea cunostintelor acumulate. Si in functie de modalitatea in care-si expun aceste cunostinte, precum si domeniile din care provin.

Avem nevoie sa stim si sa cunoastem. Avem nevoie pentru a reusi sa functionam intr-o societate bombardata de informatii. Avem nevoie pentru a conversa cu usurinta si la nivelul interlocutorului. Avem nevoie pentru a creste performanta profesionala. Avem nevoie pentru a fi apreciati cand furnizam ceea ce cunoastem. Avem nevoie... si pentru fiecare dintre noi informatia satisface anumite nevoi.

Am intrat in situatii in care am tacut, in care cunostintele mele nu se ridicau la nivelul conversatiei sau le stiam deja. Am tacut si am ascultat invatand. Am tacut si am stiut ca sunt judecata sau apreciata pentru aceasta tacere. Am tacut si am privit dincolo de cuvinte. Am dat la o parte perdeaua verbala pentru a descoperi...tacere.

Am intrebat acesta tacere si mi-a raspuns prin tacere. Am simtit vijelia cuvintelor care-si cereau dreptul si am lasat perdeaua sa cada. M-am retras infiorata de propria-mi furtuna si am asteptat... tacere. Descopar cu uimire ca uit atat de multe si-mi amintesc si mai putine. Sunt intr-o realitate in care dorim sa cunoastem din ce in ce mai multe si adesea ma intreb la ce imi folosesc aceste cunostinte. Au fost vremuri cand adunam informatia, o stocam cu multa grija si o foloseam la momentul potrivit. Descoperind tacerea am realizat ca tot ceea ce credeam ca stiu era atat de putin important pentru mine.

Am cunoscut oameni pentru care tacerea reprezinta principala modalitate de comunicare. Aceasta este completata de inteligenta si educatie. Initial, in copilaria mea ii etichetam pentru ca mai tarziu sa descopar secretul tacerii. Am ajuns sa-i apreciez si sa le accept tacerea cand am calmat furtuna din mine. Am realizat ca echilibrul este sustinut de flexibilitate si de capacitatea de a evalua momentul potrivit cand sa taci sau cand sa vorbesti. Un echilibru atat de usor de pierdut si la fel de usor de recapatat. Si contrar a ceea ce a-i crede, nu-i o lupta, ci doar o curgere lina in directia curentului.

Tacere...

Despre oameni

Oamenii nu mai sunt sinceri pentru ca e normal si frumos ci pentru ca urmaresc un scop ,nu mai sunt buni pentru ca asa vrea Dumnezeu ci pentru ca si bunatatea are acum un pret.Crezi ca ai gasit omul exceptie si timpul iti dovedeste ca exceptia tocmai a intarit regula .Oamenii au devenit adeptii scuzelor pentru ca justificarea nu e decat o pierdere de timp .Si de ce sa iti pierzi timpul cu explicatii cand altii nu si l-au pierdut cu tine.Plangem ca moare unu si radem cand se naste altul. Credem cand suntem mintiti si mintim pentru ca suntem crezuti .Am ajuns sa luam minciuna pe ca un adevar si adevarul ca pe cea mai mare minciuna si astfel a te schimba in rau e de fapt a te schimba in bine.


Ma gandeam la raul ce mi-l poate face un om…nu mi-am putut raspunde ,in fond oamenii nu prea stiu sa faca altceva si de la un timp nu mai simti si nu mai poti sa compari..!!

E atat de simplu sa spui ca te-ai saturat ,sa intorci spatele si sa inchizi ochii , e atat de usor sa spui “nu” cand nu iti convine ceva , sa te revolti si sa iti construiesti viata pe i nterese propri. Nu exista om care sa nu stie sa le faca pentru ca de fapt e atat de simplu sa nu iti pese de ceilalti si sa faci numai ce e bine pentru tine.Toti te condamna desi toti fac acelasi lucru.

E dificil cand vine vorba de oameni ,nu sti niciodata cum sa ii abordezi ,nu e ca un model de rochie pe care il scoti in sute de exemplare ,un om nu are al exemplar decat pe sine insusi. Cel mai greu e sa vorbesti cu un om si sa ii explici ca in sufletul lui (pe care nu-l vede si nu e sigur ca exista) se ascunde ceva mai mult decat o existenta pe care nu o poate defini si un viitor de care nu se poate agata.E greu in primul rand sa ii scoti sufletul si sa-l pui pe masa spunand: – Iata la asta ma refeream cand vorbeam de tine!!

Confesiuni

S-a zis de multe ori ca nu ai nevoie de mai mult cat timp te ai pe tine insuti. Am experimentat aceasta idee si nu e adevarata. Avem nevoie de mai mult, avem nevoie sa ne marturisim cuiva, avem nevoie de cineva care sa ne iubesca si pe care sa il iubim in mod special.



Despre adevarata singuratate nu vorbim decat in sopata. Nu putem tine discursuri despre ea…nu voi recunoaste decat in fata mea ca ma simt singura si uneori prefer sa mi-o ascund si mie!!


Exista momente cand confruntarea cu propria constiinta duce la rezolvarea unor probleme…dintr-o data descopar ca imporatante sunt doar viata, iubirea si moartea ! restul e spectacol, alergatura, amagiri! Si nu ar avea rost sa protestez…nimeni nu mi-a promis nimic cand m-am nascut!


Din pacate nu stiu sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, cat de mult ii iubesc! Imi ascund, din proasta pudoare ori din timidiatate ori din mandrie prost inteleasa nevoia mea dureroasa de ei, recunostinta pentru tot ce mi-au dat, regretele pentru tot ce nu le-am dat eu! fiecare valoreaza exact atat cat a iubit…probabil ce-a mai mare nefericire e, nu sa nu fi iubit, ci sa nu te poti exterioriza! oamenii din jurul meu m-au facut sa inteleg ca nu sunt destul de puternica pentru a nu iubii pe nimeni! iar dragostea, ne ridica in proprii nostrii ochi…si cat de mult as vrea sa fiu asa cum ma vede celalalt! am avut norocul sa descopar ca dragostea este unicul adevar important si absolut intr-o viata care nu ne da numai daruri relative! si n-am fost ipocrita! Am iubit si iubesc si eu!


Uneori ma simt o fiinta cu frigiditate emotionala incapabila sa invete din propriile greseli…prietenii m-au invatat ca nu trebuie sa ma bazez pe ei!


M-am convins ca sinceritatea absoluta nu e cu putinta! Exista in noi pudori, bariere si ipocrizii pe care nu le putem depasii! Si nu jucam doar pentru altii comedia de a vrea sa parem mai buni, o jucam si pentru noi!


Adevarul este ca nici macar astazi nu poti sa crezi ca viata e doar o stare de tranzit,ca am aparut undeva intr-o gara, pe urma am trecut din gara in gara, din tren in tren,mergand spre nicaieri,pana ce undeva,pe un peron sau intr-un vagon ,murim!Privesc viata ca pe o calatorie,viata in care am gustat si bune si rele,in care am simtit si frigul si caldura,viata in care am simtit iubirea!!!

Exista un timp...

Există un timp pentru fiece lucru. Şi când acel timp vine, lumea se concentrează într-un punct fix, de abandon total în trăirile care par să capete dimensiuni nenaturale, unice parcă şi fără de sfârşit.


Există un timp pentru dragoste. Indiferent că este pasională sau raţională, iubirea nu ocoleşte. Pentru că totul măsurăm în timp, la final contabilizăm, spunem că a durat un an, două luni sau un deceniu. Cred că dragostea ar trebui măsurată în săruturi, îmbrăţisări şi priviri pline de dor. Sau între două momente în care nu-l ai alături pe cel drag.

Există un timp pentru despărţire. Atunci când doi oameni pleacă pe drumuri diferite şi încep să mănânce la mese separate, să doarmă în paturi separate sau să viseze la idealuri separate. Atunci viaţa se schimbă, totul devine mai simplu, gândeşti pentru unul, poate doar amintirile sau revederea unui obiect te fac să zâmbeşti, sau să te încrunţi la un anumit moment. Dar apoi trece. Timpul trece.

Există un timp pentru prieteni. Vine o vreme în care realizezi că ai prieteni, sau că nu ai, ceea ce e rău. Oamenii se ceartă, se împacă, beau împreună o cafea, fac planuri, petrec timp alături. Oamenii vin şi pleacă, însă prietenii rămân. Prietenii te sună şi te întreabă dacă eşti bine. Prietenii te ajută.

Există un timp pentru fericire. Momente pline de bucurie care îţi ridică moralul şi te fac să te simţi stăpân peste lume. Suntem atât de subiectivi în ceea ce priveşte această noţiune încât eu una mă mir de câtă bucurie pot naşte lucrurile mici, ce îmi ating împrejurarea.

Există un timp pentru tristeţe. Tristeţea ne face umani. Nici un alt sentiment nu este mai aproape de natura noastră, nu ne arată sensibilitatea şi vulnerabilitatea mai bine. Din tristeţe se nasc marile creaţii. Căci în astfel de momente creierul e mai productiv decât oricând, inima este disponibilă iar spiritul tânjeşte. Tristeţea e bună. te face să cugeţi. Iubirea te face neînfricat, gelozia nebun, mândria inconştient, mila caritabil. În tristeţe însă se nasc şi mor cuvintele, singurele care rămân. Cine nu a fost trist vreodată, nu a trăit. Şi nu mă refer la tristeţea din iubire, sau tristeţea de pierdere. Mă refer la cea fără motiv ştiut. Tristeţea ne face mai frumoşi.

Există un timp pentru singurătate. Singurătatea este o rupere de sine. Un refuz de a-ţi fi prieten, sau aproape, în momentul în care apare. Ea este asociată cu o frică instalată fără motiv aparent. Eu cred că este doar un refugiu în care ne ascundem când nu ştim cum să reacţionăm, când ne pierdem încrederea. Singurătatea este totuşi bună, dacă treci de această frică, singurătatea este lucrul care te face să îţi redevii prieten. Te face să te gândeşti la tine. Doar la tine, fără a fi egoist.

Există un timp pentru resemnare. Resemnarea este perioada de după revolta care nu s-a materializat în nimic. Când îţi dai seama că nu mai ai ce face, pici în acceptarea fără împotrivire a lucrurilor pentru care, cândva, te revoltai. După trăirile din perioada în care erai indignat şi ai fi putut, după credinţa ta, să schimbi universul, oamenii dragi, situaţiile, după tot acest freamăt, apare suportarea fără împotrivire a ceea ce ţi se întâmplă în realitatea în care te trezeşti dimineaţa. Resemnarea este foarte rea. Este refuzul de luptă, refuzul de a mai încerca. Şi atunci, pentru că “oricum nu poti face nimic”, dai din umeri, mai citeşti un ziar, te mai plângi oricărui om care pare dispus să te asculte.

Există un timp pentru timp. E momentul în care timpul ţi-e prieten, se dilată şi îţi permite să te priveşti în oglindă. Fără grabă. Să te întrebi dacă tu treci prin timp sau el trece prin tine. Îmi place să cred că eu trec prin el, alegându-l, forţându-l, ţinându-l.

De...suflet

Ce a fost nu se pierde daca inima noastra si-a dus freamatul in timp si in suflet. Ce-am invatat, este o povata a vietii pentru viitoarele noastre amintiri. Cautam Iubirea, magica dorinta, spre implinirea noastra…anii trec si noi, oamenii acestui pamant, simtim prin dorintele noastre Ecourile propriilor aspiratii.

Ne privim in oglinda sufletului si dorim unul asemanator langa noi. Nu mai avem rabdare sa fim fericiti. Dar Fericirea este si ea relativa, precum Adevarul. Iar Adevarul absolut este Dumnezeu. Noi nu putem fi Dumnezei ci doar chipul si asemanarea Lui. Caci asa ne doreste: frumosi, iubitori si buni. Pentru noi dar si pentru ceilalti asemenea noua. Ni s-a daruit fiecaruia cate o INIMA. Ca sa bata. Ca sa fie cautata si ca sa caute la randu-i o alta…din ea razbat ca un noian al patimilor vise, dorinti, pasiuni, tot ce e mai frumos si mai sensibil pentru oamenii acestui pamant. Imagini peste imagini se suprapun in inimile tuturor. Este ceea ce ne-am dorit dintotdeauna si dorim si acum.Sunt Ecourile inimii!!!

Just For U