joi, 26 februarie 2009

CAND...


Când priveşti o pasăre, zboară alături de ea!
Când tragi aer in piept, ascultă-ţi inima!
Când îmbrătişezi, deschide-ţi sufletul!
Când plângi, ascultă-ţi lacrimile!
Când eşti singur, multumeşte!
Când visezi, aduna-ţi curajul!
Când creezi, priveşte cerul!
Când iubeşti, dăruieşte-te!
Când asculţi, trăieste!
Când ajuţi, nu judeca!
Când urăsti, roagă-te!
Când vorbeşti, fii om!
Când lupţi, reinvie!
Când râzi, fii copil!
Când suferi, taci!
Cât trăieşti,
Zâmbeşte,
Trăieşte,
Şi Iubeşte!

Credinta...


La infinit de orizonturi si dincolo de ele,privim cu lacrimi de bucurie sau tristete,dorindu-ne sa intrezarim un dulce vis,o reala speranta!Fiecare dintre noi am trait poate un cosmar sau poate o bucurie imensa;o pierdere a celui drag,sau o poveste de dragoste...dar atunci cand finalul a fost cutremurator,nu am avut puterea poate,sa ne ridicam si s-o luam pe un alt drum,spre un nou inceput...Au fost clipe de durere in vietile noastre si poate ca nimeni nu ne-a fost alaturi,dar,sunt convinsa ca fiecare dintre noi am privit spre cer implorand speranta!Am stiut in adancul nostru,ca numai DUMNEZEU este un adevarat si loial PRIETEN;cel care niciodata nu ne-a parasit si n-o va face vreodata!...El ne-a aratat calea luminii...doar EL ne-a presarat VISELE...si numai EL a pus stropi de SPERANTA in sufletele noastre!Cred in vise si sperante;cred in iubiri absolute;eu cred in DIVINITATE, fara de care am fi doar simpli roboti fara sentimente…fara....VISE...fara…SPERANTE!nu-ti spun sa crezi si tu,ci doar ma rog sa lasi deschisa poarta sufletului pentru a primi si simti,tot ce-i mai frumos si bun pentru tine!Nu pleca niciodata fiind suparat pe cineva, fara sa-ti iei ramas bun, fara un zambet...s-ar purea ca ziua urmatoare sa nu mai vina...si atunci ramai cu regrete!

Durerea...


In noptile cu luna plina,stau si numar stelele care-mi soptesc ce-nseamna sa poti simti ca traiesti...
A trebuit sa strabat jumatate din viata,pentru a descoperi lucruri,despre care nu stiam nimic odinioara.E adevarat ca spatele meu e incovoiat de cat trecut si viitor poarta...
uneori doare...
Si incerc sa-mi transmit ca exista prezent,dar nu mai are loc sa-si faca un culcus...e prea plin de trecut si...am atata viitor incat,simt nevoia sa-l impart!
Descopar ca umerele pe care incerc sa-mi odihnesc gandurile, sunt doar umbre...
...nu doar noaptea visez...si nu doar noaptea,aburii ce se ridica deasupra pamantului,dupa ploaie,imi spun ca exist...
Cateodata...voci de dincolo de moarte imi spun sa traiesc,sa traiesc cu toata puterea fiintei mele!Imi spun sa impart tot ce duce sufletul asta , vesnic tanar...
Si eu...traiesc!!!
Imi place atat de mult sa traiesc!
Imi place sa merg pe strada zambind si adunand...viata!
din privirile oamenilor...din verdele copacilor...din rasetele unor copii zgomotosi...din mireasma florilor tarzii... totul imi ofera...totul.
...si ce daca inlauntrul meu e durere...????????
incerc s-o las aici...printre randuri...si un zambet trist imi fulgera fata...
doar eu stiu ca e trist.

sâmbătă, 21 februarie 2009

Incursiune in sufletul meu

...demult pierduta de curand gasita...pierduta intre pete de culoare, intre negru si verde, intre melodii fara ritm si tablouri fara esente...ca si cand viata ar fi facut o gluma cantand pentru un om care nu aude si pictand pentru un om care nu vede...
..in tot drumul meu am cautat oameni...oamenii carora sa nu le fie teama sa rada, sa nu le fie teama sa planga, sa nu le fie teama sa se bucure, sa nu le fie teama sa fie tristi...oameni care sa stie ce inseamna sa viseze si sa nu le fie teama de vise si de momentele in care s-ar putea trezi...
...nu cred ca in viata asta ne defineste ceva mai frumos decat iubirea si sufletul...la urma urmei ele sunt tot ce conteaza...restul este...inconsistenta...fara gust, fara culoare, fara ritm...doar goala si absurda.
...imi place sa visez mereu...pierd clipe intregi cu ochii larg deschisi...si ma bucur ca stiu ca atunci cand inchid pleoapele pastrez inca visarea intr-o lacrima pe coltul sufletului...ma bucur ca mai stiu visa si mai cred in vise.
...imi place sa rad...imi place sa glumesc mult...imi place sa vad oameni fericiti...sa vad indragostiti pe banca sarutandu-se...imi place sa vad batranei plimbandu-se de mana si privindu-se inca gales...imi place sa zambesc oamenilor...imi place sa ma agat de zambetul lor...
...si as putea visa inca mult..., dar vreau doar spun ca aici m-a oprit ... IUBIREA... sentimentul prin care ea pluteste si se simte pulsand din versuri, din cuvinte, din voi... iar asta mi-a incalzit sufletul si m-a facut sa ma opresc...
...sper sa raman cat mai mult si sper sa plang, sa rad, sa ma bucur si sa simt alaturi de voi...

Iti doresc...



Multumesc tuturor celor care mi-au fost alaturi si celor care se gandesc la mine.

just me

marți, 17 februarie 2009

Incredere...


Cel mai rau lucru pe care ti-l poate face cineva este sa te faca sa crezi ca poti avea aripi. Atunci incepi sa visezi, sa crezi ca vei putea zbura. Adevaratul zbor se afla intre doua visari... cautarea este mai frumoasa decat zborul in sine. Cateodata poti zbura si fara aripi, zbor ce nu dureaza decat o clipa, atat cat speram. Uneori oamenii din jurul meu m-au dezamagit... poate a fost doar vina mea. Dar oare unde am gresit? Acordandu-le atentie? Aratandu-le ca imi pasa, ca stiu sa ascult? Aratandu-le cat de mult tin la ei? Sprijinindu-i mereu? Noi facem alegerile... uneori bune, alteori gresite, dar acest lucru il aflam o data cu trecerea timpului. Ii alegem pentru ceea ce par a fi...cateodata insa, ne ranesc sufletul. Ranile sufletului se acopera, dar nu se inchid; mereu dureroase, mereu gata sa sangereze cand le atingem, ele raman in inima vii si deschise. Am invatat ca nu timpul le vindeca... ci oamenii, prin dragoste. Inca mai am incredere in ei.Mereu mi-a fost teama sa nu dezamagesc. Mereu mi-am spus ca nu am decat o viata de trait, dar mi-a fost frica sa-mi iau viata in maini. Ma intreb cum ar fi aratat viata mea daca as fi avut mai mult curaj? Viata iti ofera multe, depinde de tine ce alegi, ce stii sa iei, fara sa regreti si sa fii nefericit. Curajul este o lectie grea a vietii... deciziile pe care le luam sunt expresia vie a eului nostru, dar de multe ori ele devin dezamagiri. In final, ramane parfumul gandurilor ce se evapora, in timp ce viata ta o ia pe un drum paralel cu tine, pentru ca ti-a fost teama.Curajul este o frică ce şi-a spus rugăciunile. Am vrut iubire... dar am uitat sa cer... vesnic am oferit. Poti oare sa te inalti daca nu poti sa zbori? Mi-e teama sa nu pierd tot ce mi-a mai ramas. Am incetat sa cred in vorbe, cuvintele fara fapte nu au nici o valoare. Trairi intense, ganduri, sentimente le-am ferecat pe toate... ma rog ca macar cheia sa n-o fi aruncat. As dori sa simt cum caldura dezgheata suflete reci, pierdute in ceata deasa. Voi stii ca am sperat si n-a fost in zadar... ca tot ce port in suflet a capatat un rost. Si poate atunci durerea, teama si suferinta le voi lasa in noapte... voi fi insufletita si voi continua sa sper aici, sau poate in alta viata.

Ce sunt oamenii?


Oamenii sunt dimineti... se desprind din boabele de roua, cresc odata cu razele de soare si imagineaza universuri... isi deschid portile sufletului scriind mirari si povestind amintiri. Oamenii sunt amiezi... stau in cumpana pe drumul vietii, intre a fi buni sau rai, importanti sau simpli, fericiti sau singuri. Oamenii sunt inserari... privesc pamantul la sfarsitul zilei, multumesc pentru destin, saruta copiii si parintii si adorm unul langa altul, incalzind cu sufletele partea cealalta a lumii. Oamenii sunt nopti, viseaza rasarituri, deschid portile iubirii si se retrag tacuti in boabele de roua. As vrea ca macar pentru o zi sa ma pot desprinde de aceasta lume, sa pot sa ascult soaptele inimii, sa simt ca norii s-au risipit, acei nori ce acum plutesc deasupra sufletului meu, ce ma sufoca si ma cufunda cu fiecare secunda intr-un ocean de melancolie. As vrea ca macar o ora sa pot sa traiesc ceea ce numesc viata. As vrea ca macar pentru o secunda sa insemn o viata intreaga pentru cineva. As vrea sa invat sa vorbesc prin soaptele inimii, sa simt picatura diminetii alunecandu-mi pe obraz si sa zambesc de dragul celui de langa mine. As vrea sa pot picta cu stele ceea ce simt si sa insir pe portativ note de smarald. As vrea sa adun din intuneric floarea vietii si sa suflu petalele ei in toate sufletele triste de pe pamant.Ne temem de tot si de toate. Ne temem de ploaie, de vant, de vorbe, de gand. Ne sperie visul, s-apoi il visam. Ne temem de lacrimi, s-apoi le varsam. Ne sperie vorba, s-apoi o rostim. Fugim de iubire, s-apoi o dorim. Ne temem de "teama", dar n-o ocolim, ne sperie viata... dar noi o traim. Sunt suflet deschis spre lumea mare... uneori cant, uneori doare... vreau vesnicie sa va pot eu da, dar da-ti si mie un strop din ea.

duminică, 15 februarie 2009

Nu-mi vorbiti...

Nu-mi vorbiţi de oameni buni
Ştiţi şi voi că nu există
Vorbele-s acum minciuni
Adevărul nu rezistă.

Prea ne-am rătăcit de noi,
Prea-`ncleştaţi ne ţinem dinţii,
Prea ne-ascundem în noroi
Ne-am uitat chiar şi părinţii.

Privind lumea de la spate
N-avem mâini de ajutor,
Ce-a fost ieri, azi nu se poate,
Nu mai e nici dorul dor.

Fraţi, surori, părinţi, copii,
Nu ne mai vedem la faţă,
Toţi am decedat de vii,
Sufletele ni-s de gheaţă.

Am pornit-o din pădure,
Mii de ani, ştiind să luptăm,
Dar destinul vrea să fure;
Spre pădure ne-ndreptăm.

Adevărul nu rezistă,
Vorbele-s acum minciuni
Ştiţi şi voi că nu există
Ce-am numit ieri, „oameni buni”.

Sa nu astepti...


Să nu m-aştepţi să revin iară`,
Să-ţi mângâi sufletul de gheaţă,
Căci n-am să bat a doua oară
La uşa ce mi s-a închis în faţă.

N-am să-ţi caut chipul irascibil,
N-am să îţi mai laud frumuseţea,
Voi rămâne tandra şi sensibibila,
Căci din viaţă face parte şi tristeţea.

Aş fi vrut ca ochii tăi de ciocolată
Să îi pot descrie în poeme,
Însă fiind târziu de-acum încolo niciodată,
Fii convinsă, glasul meu n-o să te cheme.

Aş fi vrut măcar să terminăm frumos,
Amintirea dulce să ne fie,
Dar ne-am rătăcit şi ce folos?
Ştim şi noi oricum, clipa-i tîrzie.

marți, 10 februarie 2009

Daca ochii mei...


Daca ochii mei
Se vor inchide
Pentru totdeauna,
Iar viata,
Ce joaca-n ei,
Se va stinge,
Voi sa nu ma plangeti,
Ci bucurati-va
Ca m-am rupt
De acest destin
Crud…

Daca somnul meu adanc
Se va prelungi
La nesfarsit,
Iar fiinta mea obosita
Isi va gasi, in final,
Odihna binemeritata,
Lasati-ma sa visez,
In pace,
Caci traiesc viata din plin
Si sa nu cumva sa incercati
A ma trezi…

duminică, 8 februarie 2009

Stele...


Gandul sprintar viseaza.Si e noapte.
Stelele sunt toate acolo sus,
le privesc si le-ating
si mi-e teama.
Mi-e teama ca nazuiesc prea sus, la ele,
si ca le-as putea pierde.
Insa le prind pe toate
intr-o cununa pe care-o port cu mine mereu.
Si o arat lumii intregi,
dar sunt putini cei ce o pot vedea.
Oameni, priviti cununa mea de stele
si va minunati!
Toti puteti avea cununa voastra de stele,
dar putini dintre voi o stiti.
Visez, ma-nalt, respir,
ma-nclin si merg mai departe.
Aceasta sunt eu,
si-mi port cununa de stele pe frunte!

IMI DORESC...


Imi doresc”dimineti cu ferestre deschise”,
imi doresc cer senin uneori,
imi doresc sa adorm pe o perna de vise
acoperita cu petale de nori.

Ma tem si iubesc si-mi doresc sa ploua
peste tot,inoportun,inopinant,
sa cred doresc,pe prag de roua,
in ochii vii ai celuilalt.

Imi doresc sa fiu nebuna,nesupusa,
sa cern muntii in castele de nisip,
sa renasc cu intaia absoluta eclipsa,
sa adii senzuala catre vechiul Olimp.

Imi doresc mult deasupra dorintei
o iubire deasupra fiintei.

Ranile mele...


Cateodata vreau sa ascult muzica,
Cateodata vreau sa plang fara sa ma vada nimeni,
fara sa-mi fac simtite altora lacrimile.
Cateodata ,imi vine sa tip pur simplu,
fara vreun motiv anume.
Dar de cele mai multe ori scriu,scriu
ranile mele.

Cateodata imi simt fata scaldata de o ploaie infernala,
cateodata simt vantul cum imi rasfira parul,
cum ma cearta,cum ma alinta . . .
si de multe ori simt secundele
ca niste ace in anii mei.

Cateodata rad fara masura,si cateodata
tacerea pune stapanire pe mine fara motiv.
Cateodata cuvintele nu-mi sunt de ajuns,
iar de cele mai multe ori sunt insignifiante.
Cateodata stapanirea de sine ma oglindeste,
iar alteori pasii mei ratacesc in nestire,
fara destinatie,in afara oricarui timp,
cautand ceva ,gasind ceva,neafland ceva:
ranile mele.

Lasati-ma sa cant...


Printre priviri şi printre cuvinte
Sufletul meu se-agită fierbinte
Să-şi trăiască stropul de viaţă,
Chiar dacă-i soare sau chiar dacă-i ceaţă.


Mă-nclin uşor ca frunzele în vînt
Şi mulţumesc soartei că sînt,
Cutreier clipa din zori şi pînă-n seară
Şi ţin în braţe ca pe-o armă o chitară.


Tăcuta îmi fac loc prin mulţime,
Fără să am pretenţii să ştiu ce clipă vine,
Iar dacă am o rugă, ce mi se-ascunde-n gînd,
Vă rog pe atat:
-Lăsaţi-mă să cînt !

Voi invata sa zbor...


Voi învăţa să zbor ... ştiu asta
peste pragul îndoielilor apăsătoare,
voi învăţa să zbor

Prin cotidianul oglindit în val
cu şuier de suspine.

Nicicînd în copilărie
n-am prevăzut
diversitatea culorilor ... înşelătoare

destin-durere
fericire-viaţă

în minunăţia absurdului,
voi învăţa să zbor ... ştiu asta.

Ating cerul...

sâmbătă, 7 februarie 2009

Povestea unui ingeras(partiala)

(Am adunat aici toate fragmentele scrise de noi împreună cu voi timp de o săptămână, aici, pentru a face povestea unitară. Vă mulţumim din suflet! E atât de frumoasă până acum! Trebuie să o continuăm! ...)

( Mariana) ...În albastrul sidefiu al cerului, lumina desena cel mai frumos curcubeu.
La capătul lui, o făptură gingaşă, cu un crin alb în mâna dreaptă, scruta orizonturile cu ochişorii lui veseli. Privi apoi spre celălat capăt al curcubeului şi tresări...


( Sorin Micutiu ) ....era la primul său răsărit de soare.

( Mirela ) Îi era teamă că de s-ar stinge steluţele, noaptea ar fi fost alungată din ceruri...dar zâmbi şi din zâmbetul lui răsărea, în culori şi mai vii, curcubeul!
( Mariana) - O, Doamne, cât e de frumos pe pământ! Oare oamenii văd aceste frumuseţi? se întreba îngeraşul. Mai privi o dată răsăritul, îşi strânse aripioarele şi făcu din curcubeu un leagăn, apoi începu să cânte ...
( Mirela ) Din cântecul lui se făcu pe dată lumină iar roua începu să picure, cu bucurie pe chipul florilor.
Colo, un greieruş adormi la umbra unei frunze abia răsărită...îi era somn de-atâta cântare în noapte, o buburuza îşi deschise, harnică, aripioarele şi îşi scaldă antenuţele într-un picur de rouă. Lumea gâzelor începu să se trezească la viaţă. Un fluture cu aripi diafane îşi scria,timid, în rotocoale abia simţite zborul către o fereastră, mică, mică, albă. Dincolo, prin sticla cristalină se zărea chipul cuminte, al copilaşului.
(Sorin Micutiu )....toate aceste îl făcură să cânte din nou:
Cu-atâta mare bucurie
vin astăzi înaintea ta, Iisus,
cântând nesfârşita-Ţi bogăţie
ce-n faţa ochilor, Tu mi-ai adus.


Doamne, nu ştiu dacă e măsură
pentru aceste-mbelşugări de har
care, iată, inima-mi umplură
de dă afară peste stăvilar....


( Loredana) Când isprăvi cântecul privi mai bine spre pamânt. Coborî încetişor pe curcubeu ca pe un topogan şi se uită cu atenţie spre noi orizonturi. Acolo, la marginea curcubeului, era o lume nouă. O lume atât de diferită de tot ce cunoscuse el.
( Mariana ) Alunecarea înceată pe toboganul de culoare îl apropia tot mai mult de lumea pe care o văzuse doar de acolo, din înălţimi...
Gândul că va fi printre flori şi fluturi, printre stropii de rouă, printre copilaşii zburdalnici, îl făcu să bată din aripoare de bucurie.
Îşi îndreptă privirea din nou spre chipul cuminte al copilaşului...Ah! abia aştepta să...
( Sorin Micutiu)...auda sunetul pasilor lui pe calea catre cer, cand deodata auzi glasul soptit al mamei copilasului:
"O, Domnul meu Bun, Te rog rămâi todeauna cu pruncul meu şi călăuzeşte-i mereu paşii şi viaţa numai pe calea Ta. El este mic şi în calea vieţii lui vor fi atâtea piedici şi ispite. Fă-l să-ţi audă glasul şi să-ţi vadă pururi faţa ta plăcută, pentru ca lumea şi amăgirea ei să nu-i fure cununa credincioşiei niciodată... Niciodată, Doamne...Trimite îngerul păzitor să-i stea alături..." ....
( Loredana si Robert) Atunci îngeraşul privi cu mare atenţie chipul senin al copilului, ochii lui mari, albaştri, privirea lui veselă şi jucăuşă. Privi şi spre chipul îngrijorat al mamei, spre privirea ei ce implora speranţa şi înţelese. Da, înţelese cu adevarat. Curcubeul nu răsărise acolo întâmplător. Acu înţelesese de ce era acolo chiar fără să fie o dimineaţă ploioasă. Domnul cel veşnic şi bun îl pusese acolo să îl aducă pe el pe pământ. Sa vadă acest mic copilaş şi pe mama lui care cerea ocrotirea divină.
Şi atunci înţelese profund, nu doar scopul zburdălniciei lui de dimineaţă ci mult mai mult. Îşi înţelese menirea sa pe lume:
Nu era un simplu ingeras.
Era un înger păzitor.
( Sorin Micutiu) Se uită atent prin casă... Înăuntru se vedeau semnele sărăciei: o măsuţă, două scaune, un pat vechi cu saltea de paie, o fereastră mică prin care soarele se străduia să aducă lumină, o sobă mai mult rece decât caldă...lângă care, înfăşurat într-o plăpumioară veche, dormea liniştit puiul de om. Era atât de fermecător! Pleoapele somnoroase acopereau ochii de cer... Avea părul bogat în bucle precum spicul de grâu...era atât de frumos, încât îngeraşul se uită după aripi crezând că are în faţă tot un îngeraş ca şi el...
Nu departe, doar la vreo trei patru case mai încolo, era biserica. Clopotul ei răzbătea prin mica fereastră până la urechile mamei. Se întoarse smerit spre răsărit, se închină şoptind:
"Mă iartă, Doamne, sunt nevoită să stau acasă, dar îmi este aşa de dor de Tine!... Te rog, găseşte o cale să-mi pot boteza copilul...am vândut tot ce puteam vinde..."
Pe chipul îngeraşului se iviră multe bobiţe ca de rouă... Erau primele lui lacrimi...deodată îşi aduse aminte de rolul lui în toată această poveste şi zbură spre Biserica. Acolo slujba era pe sfârşite. Intră în altar făcându-şi loc printe toţi ceilalţi îngeri ce erau acolo până când ajusese lângă îngerul păzitor al preotului ce slujea la altar. Se opri lângă el şi tăcu până când Sf. Liturghie se termină şi apoi îi şopti "Am nevoie de ajutorul tău!", povestindu-i acestuia dorul mamei ce nu putu să vină la Biserică....
Oamenii pe rând plecau acasă şi îngerii îi urmau... Se făcea din ce în ce mai linişte. Îngeraşul nostru mai zăbovi un pic privind îndelung spre altar...după care plecă şi el.
Ajuns acasă, o găsi pe mama dormind aplecată peste pătuţul copilaşului, iar pe acesta zâmbitor jucându-se cu mânuţa în părul ei.
În clipa aceea, se auziră bătăi în uşă. Mama se trezi ca dintr-un vis şi deschise. În prag era o fetiţă mică care fără să aştepte vreo întrebare spuse: "M-a trimis tata să vă spun să faceţi cald în casă că vine să facă slujba de botez..."
( Mariana) Mama se întoarse pentru o clipă în visul ei în care parcă văzuse un înger într-n dans al bucuriei...şi murmura...
( Nicol) Era un alb înstelat
ce mă privea umil.
Am întins mâna să
mângâi acel dans
nescris de Înger...
( Loredana) Şi atunci îngeraşul nostru începu să salte şi să se bucure şi să facă tumbe in aer. Şi cum privea la mama care nu ştia de unde să înceapă, ce să strângă mai intâi, ce să lustruiască cu colţul cârpei, deşi în căsuţa lor modestă nu erau foarte multe de lustruit, cum privea la micuţul bălăior ce gângurea liniştit începu deodată să plângă, cu lacrimi mari, angelice. Da. Să plângă. Că nu doar suferinţa din lume, nu doar necazurile şi sărăcia meritau lacrimile lui de înger pur ci , în mod cu totul special, bunătatea din oameni. Da, bunătatea oamenilor merita şi ea lacrimile lui. Plângea de fericirea pe care doar bunătatea unei inimi curate o poate provoca... Căci bunătatea unui om , a unui preot şi a casei sale transforma şi casa aceasta care credea că nu mai are speranţă. Dar deodată, uite, bunătatea, credinţa şi dragostea schimba mica casuţă...
( Mariana) Îşi înălţă ochii umezi către cerul de unde venise, mulţumind Lui Dumnezeu că oamenii pe care i-a creat sunt doar cu puţin, foarte puţin mai prejos de îngeri...Era atât de fericit! Se apropie de copilaşul cu ochi de cer, veghindu-l cât mama lui trebăluia cântând prin casă...
După ce totul fusese pregătit, mama se apropie de copilul ei drag şi şopti o rugăciune pentru ca îngerul păzitor să îl apere. Două zâmbete au înflorit în căsuţa aceea mică aducând lumină de rai, zâmbetul îngeraşului şi zâmbetul copilaşului...
În câteva clipe a sosit părintele. Cu un glas blând, de adevărat părinte, o întrebă cum îl cheamă pe băieţel:
- Părinte, m-am gândit mult ce nume să îi pun...E aşa frumuşel ca un trandafir roz, ochişorii ca nişte flori de nu-mă-uita, zâmbetul lui ca un crin...Şi am un frăţior pe nume Florin, de care îmi e atât de dor, aşa că i-am pus numele Florin, rosti mama cu emoţie în glas...
- Va serba ziua onomastică de Florii, spuse părintele zâmbind.
( Mirela) În căsuţa caldă înflori bucuria şi plutea peste tot voia bună.
Îndată, mama se aplecă către micuţ, care privea cu ochi mari, miraţi şi braţele ei îl cuprinseseră în iubirea-i nesfârşită.
( Mariana) Îngeraşul stătea deoparte admirând frumuseţea acestei imagini. Chipul mamei, în iubirea ei pentru Florinel, avea atâta frumuseţe şi lumină!
Se tot întreba în gândul lui: cum este oare să simţi îmbrăţişarea mamei?! Pentru o clipă îşi dori să fie copilaşul acestei mame...Dar îşi aminti repede de misiunea lui, aşa că îşi întinse şi el aripioarele învăluind în iubire şi mamă şi prunc deopotrivă.




( Srie tu mai departe, cel (cea) ce tocmai ai citit aceste rânduri!:) Continuarea se face la comentarii...pe www.de-vorba-cu-mine.blogspot.com

Leapsa

Ce nu mi-as dori in veci in casa ca si obiecte...nu prea stiu ce anume nu mi-as dori dar stiu ca mi-as dori o locuinta care sa imi reflecte identitatea...unele obiecte au o semnificatie aparte si greu renunti la ele...asa in cat e foarte greu sa alegi cu ce ai ramane si la ce ai renunta.Poate as renunta totusi la ceva mobila...uneori pare sufocanta...si as inlocuio cu picturi de exemplu...in mintea mea am multa imaginatie dar imi place sa fiu si realista...asa incat i las pe altii mai priceputi in acest domeniu sa se exprime...

marți, 3 februarie 2009

Un inger plange...



Motto: „Răbdarea e o rugăciune fără cuvinte.” (Danion Vasile)


Un înger plânge lângă mine...

Dar eu mă fac că nu-l aud.

Îmi plânge relele, ştiu bine,

Păcatele ce le-am făcut...

Dar tot nu pot să îl ascult.

Căci plâng şi eu la rândul meu,

Dar ale mele-s lacrimi rele

Şi-ntunecate de păcat,

Eu plâng durerile, efemere,

Ce alţii-n suflet mi-au lăsat.

Plâng cu gând rău, cu răzvrătire,

Cu-acel etern „Doamne, DE CE?”,

C-aşa e firea omenească,

Să-ntrebe ce nu trebuie.

Ne-nverşunăm să strângem pumnii

Şi s-acuzăm privind spre cer,

Uitând cu atâta uşurinţă

Că responsabili suntem noi!

Fie plătim pentru greşeli comise fără remuşcări,

Fie ne-ncearcă în credinţă şi în tărie Cel de Sus.

Mare-I e mila,

Printre ispite, El ne trimite şi-ajutor,

Cu chip de oameni sau de îngeri,

Să nu fim orbi, semenilor!

Să nu fim surzi, nepăsători.

Să nu hulim, ci s-acceptăm

Cu fruntea sus şi eroism

A noastră cruce s-o purtăm.

Un înger plânge lângă mine...

Şi-acum încep să îl ascult,

Cad în genunchi, în rugă sfântă,

Durerea toată s-o înfrâng.

Şi plâng din nou,

De data asta cu lacrimi calde

Şi curăţite de păcat,

Căci îmi plâng relele făcute de-a lungul vieţii pământeşti,

Cu gând senin că izbăvirea m-aşteaptă-n lumile cereşti.

Îngerul pleacă şi-mi lasă vorbă căpătâi:

„Omule dragă, să te-ntristezi când TU greşeşti,

Şi nu când al tău seamăn îţi face răni din cele lumeşti,

Să nu ignori când dintr-odată începi s-auzi îngeri plângând,

Să te ridici, în luptă dreaptă, calea credinţei s-o găseşti,

Şi la final, te-aşteaptă, iată, cu braţe-ntinse, Dumnezeu!”

Lumina Divina


Mă arde gândul, mă arde cuvântul
Pe care-l rosteste inima, vântul...
Visul de ieri astăzi dispare,
Doar curcubeul departe în zare
Mai zăboveste o clipă sau două,
Ieri a fost ploaie, acum este rouă
Si ochii în lacrimi fără odihnă
Mai cheamă în suflet Lumina Divină.

Lipsa de comunicare...

De foarte multe ori lipsa de comunicare între pesoane genereză probleme care ar putea fi evitate dacă ar exista un pic de răbdare şi de înţelegere. Nu ştiu de ce toate frustrările şi neâmplinirile personale se răsfrâng asupra celor din jur, care devin brusc responsabili pentru acestea în ochii celui care nu vrea să înţeleagă ca de fapt nimeni nu are nimic cu el. E un paradox cum reuşesc unii să arunce responsabilitatea propiilor fapte în spinarea celorlalţi, când de fapt aceasta este doar a lor. Ei refuză orice fel de comunicare şi, atunci devine imposibilă convieţuirea cu astfel de persoane.
Nu ai cum să eviţi astfel de oameni, te întâlnesti cu ei zilnic, trebuie să interacţionezi cu ei , şi oricâte concesii ai face nu reuşeşti să îi mulţumeşti. În ochii lor tu eşti duşmanul care trebuie redus la tăcere cu orice preţ. Există două opţiuni, ori te retragi, ori îi înfrunţi, ambele variante fiind la fel de neplăcute. Dacă te retragi trebuie să fi conştient ca oriunde te-ai duce o să ai de-a face cu alţii asemeni lor şi povestea se va repeta, iar când nu mai ai unde să te ascunzi ... ce vei face oare? Dacă îi vei înfrunta va trebui să duci un adevărat război, cu tot ce implică asta: alianţe, trădări, confuzie … dar mai ales victime colaterale. Oricum ar fi, e mult mai bine decât să fugi, căci unde ai putea să te ascunzi iarăşi şi iarăşi?