vineri, 30 ianuarie 2009

Un vis...un dans...

Am atat nostalgie in mine,incat as vrea ca timpul sa treaca mai repede sau sa fiu doar un fulg de nea ce se topeste in vazduh..vremea cand sub cupola unui vis,dansam si pluteam la gandul ca trandafirii au reinflorit iar eu asemeni lor imprastii dans si culoare in jur este departe..sunt invaluita doar de mreje sinistre ale temperamentului uman ce ma inconjoara , transformate sub forma unui inger negru..ingerul meu alb sta trist, cu aripile frante mai arunca o palida suflare asupra mea doar asa ca sa pot sa mai cred ca nu m-a parasit....si in tot cenusiul din jur imi fauresc un vis in care eu imbracata intr-o rochie "rosu carmin" din matase si cu un trandafir rosu prins in par,dansez singura in mijlocul unei sali goale pline de oglinzi..sala din palatul sufletului meu ..ce vis!..ce dans!

Atat de taaaare am obosit!
De tristetea mea, de tristetea celorlalti, de nebunia si rautatea aceastei lumi, de gandurile negandite si vorbele nerostite...
Am obosit de dor de mine, cea care putea sa rada cu lacrimi de fericire. Mi-e dor de copilul nesabuit care studia ore intregi o frunza proptita-nspre soare si-i rostea descantece cu zane si fluturi.
Mi-e dor de ceva ce n-am trait niciodata. Si am obosit de-atat dor.
Mi-e dor de liniste si nemiscare...
Mi-e dor sa nu-mi mai fie dor.
Am obosit de mine insami, oameni buni!
As dormi o vesnicie, dar se pare ca mai e ceva pana la apus.

joi, 29 ianuarie 2009

...just me...


...imi pierd vremea debitand idei, enuntand teorii si ganduri care in definitiv nu intereseaza pe nimeni altcineva decat persoana mea. si totusi....asta ma caracterizeaza pe mine? asta sunt eu? o insiruiure de enunturi, de viziuni cat se poate de ciudate asupra unor lucruri pe langa care altii trec fara macar sa priveasca?
Eu.Cine sunt eu? Un punct minuscul in aceasta lume, ca o stea printre milioane de alte stele. Dar totusi fiecare are viata lui. Pe cat de mica, pe atat de semnificativa. Am si eu povestea mea ca toata lumea Iar cand eu nu voi mai fi, o stea acolo , in indepartatul si gigantul univers va straluci pentru mine,in amintirea mea, pierduta printre mii de alte stele. Eu sunt o fiinta, un om cu sentimente. Un om care incearca sa-si croiasca un drum in viata, un om care incearca sa-i dea vietii rost.
Sunt un suflet printre milioane de alte suflete , caruia ii place viata. Pentru a putea duce o viata plina de bucurie si fericire este nevoie sa ne cunoastem, sa ne intelegem, sa ne respectam si sa ne ajutam aproapele, pentru a putea trai impreuna , fara a ne face rau unul altuia.
Eu incerc sa fiu o fire vesela si optimista,pentru a putea merge mai departe. Cu totii incercam de mici sa invatam cat mai bine, insa nu doar la scoala trebuie sa invatam, ci ar fi foarte bine sa invatam si din propriile noastre greseli, pentru a le evita si a duce o viata plina de fericire. Este bine sa incercam sa fim mai buni unii cu altii, pentru ca in fata lui Dumnezeu suntem diferiti dar egali si pentru ca fiecare sa poata fi mandru sa spuna EU.

Datorita tie...


Un buchet,mare si bogat,
De trandafiri,
Si-n mare parte,dusmanie.
Însa cel mai mic si neânsemnat
Bobocel,din buchet,
Ce zâmbet cald,
Si placut,
Si,prietenie.
Sau,chiar mai mult???
O picatura din gândurile tale,
Pe piatra sufletului meu,
Si din nou merg inainte:
-speranta,
-lumina,
-soare.
Chiar si cu atât ma multumesc,
Datorita tie.


Eugen B

Sufletul meu

For angel voice...


Nu am nevoie de zambetul tau. Nu am nevoie de gropitele pe care le faci in obraji si de lumina care-ti inunda ochii cand bucuria din suflet ti se reflecta pe chip. Nu am nevoie de sunetul glasului tau, de rasul tau si soaptele de viata. Nu am nevoie sa simt capul tau odihnindu-se pe umarul meu stang. Nu am nevoie de imbratisarea ta, de inima ta, de mintea sau de sufletul tau. Nu.
Mi-esti draga pentru ceea ce esti. Mi-esti draga pentru multe pretexte, dar nici un motiv anum. Mi-esti draga, pentru ca n-as sti cum sa fiu indiferenta fata de tine. Mi-esti draga, pentru iertarea pacatelor lumii.
Si te vreau aproape de sufletul meu.
Nu pentru ceea ce nu sunt, ci pentru ceea ce esti.

miercuri, 28 ianuarie 2009

Visand ca zbor...


Deschid ochii şi încerc să îmi întind o mână, să prind în joacă un nor în cauşul palmei. Doar că - dintr-o dată - observ uimita că palmele mi-au dispărut, cu mâini cu tot. În locul lor, două aripi mari,albe...Hei!nu se poate... nu mai ştiu ce am făcut înainte să mă întind în iarbă, dar îmi aduc perfect aminte cum stând pe spate să privesc norii, m-am sprijinit în coate! Şi sunt sigura că aveam mâini în loc de aripile astea uriaşe...La naiba! Cum o sa ajung acum acasă? Ce-o să zică cei care mă cunosc? mă vor crede nebuna... Poate că de fapt chiar sunt nebuna! Dar pot să jur că înainte sa deschid ochii aveam degete în loc de pene şi mâini, mâini, nu aripi!
...Oare.. oare pot să şi ... zbor? Fac doi paşi în spate, îmi iau avânt şi .. zbor!! zbor!...Sunt nebuna de-a binelea... Mă simt ca un grăunte de nisip în cădere de pe un vârf de munte. Fericita văd cum aripile care mi-au crescut din umeri, albe, mari, au o voinţă proprie şi îşi croiesc drum prin văzduh peste sate, râuri, şi mii de alte puncte multicolore.
Ati visat când erati copii că puteţi zbura?

CONTEAZA...

Conteaza sa fie cineva acolo cand simti ca nimic nu mai are rost.Conteaza sa fie un om drag tie si conteaza sa stii sa te opresti cand simti ca ceea ce faci nu iti mai face placere. Conteaza daca stai in prezenta unor oameni de dragul lor sau de teama de a nu fii singur.
Conteaza cand ai "prieteni" cu care sa iesi, dar conteaza cel mai mult sa nu te simti straina printre ei. Conteaza ....conteaza sa fie acolo cine trebuie, nu sa fie cineva pur si simplu. Conteaza sa fii constient de valoarea ta si sa nu dai voie nimanui sa te calce in picioare si sa te minimalizeze.... Conteza cum te vezi pentru ca asa te vor percepe si cei din jur.Conteaza ce dai pentru ca asa ai sa primest.Conteaza sa-ti cunosti caratele ca sa stii cu ce pret te vinzi cand nu ai incotro.Conteaza sa zambesti atunci cand iti vine sa plangi ca sa nu dai satisfactie celor care se bucura de neimplinirile tale.Conteaza orice pe lumea asta.Conteaza acum ca sunt aici si-mi pot dezvalui trairile mele cele mai ascunse si gandurile.Conteaza gesturile mici. O mana intinsa. O mangaiere pe obraz. Un telefon atunci cand nu te astepti. Un prieten care se gandeste la tine intr-o zi in care nu crezi ca o face. O invitatie la cafea intr-o seara in care nu mai ai chef de nimic.Desi nu am asteptat nimic din toate astea, le-am primit. Poate nu in aceeasi zi. Poate nu in fiecare zi. Dar astazi ma bucur pentru ceea ce mi s-a daruit pana acum. Si pentru ceea ce am primit azi. Si, desi nu e mult, in ochii multora, pentru mine inseamna enorm. Inseamna comunicare si intelegere, inseamna legatura si ceva mai mult in spate decat banalele schimburi de replici de "socializare". Inseamna ca cineva se gandeste la tine. Si asta conteaza. Pentru ca atunci cand te simti singur si la pamant, cineva stie sa te ridice si sa te surprinda cu un gest pe care nu l-ai fi banuit. La care nu te-ai fi asteptat atunci. Pentru mine, asta conteaza

Taine...


Avem taine si le purtam cu noi...taine mai mici,taine mai mari,ascunse de placere sau de nevoie...cand se dezvaluie isi pierd o parte din puterea lor...alteori se pierd de tot,ca puful papadiei suflat de un vant mai tare...
avem taine ...si le purtam cu noi...si suferim...si plangem...si ne intristam din cauza lor sau radem si ne bucuram,fiindca sunt si altfel de taine,care ascund cate fericiri nu gandesti...
O astfel de taina ascunde sufletul meu,perla inchisa bine in scoica ei...nu o deschid decat atunci cand sunt singura cu mine si cand cerul e senin,sa ma pot bucura intru totul de stralucirea ei...
Oamenii din jurul meu nu inteleg de ce uneori zambesc fara motiv,de ce uneori am sclipiri in ochi...
Atunci deschid scoica si scot perla la iveala...
Am o taina...

marți, 27 ianuarie 2009

As vrea...

As vrea sa las trecutul sa moara, sa nu mai plang clipele pe care le-am trait si care oricat as incerca, nu le mai pot aduce inapoi viata mea…

As vrea sa simt puterea prezentului,sa traiesc clipa aceasta care va deveni si ea trecut in clipa urmatoare, dar cum sa-mi promit luna de pe cer , cand nu am ajuns inca la stele?... Din dorintza de-a ma aduna, m-am risipit printre ele…

O poveste...

duminică, 25 ianuarie 2009

DEPINDE NUMAI DE TINE



Stii tu cat de inalt este cerul deasupra ta?
Atat cat ti-l imaginezi!
Stii tu cat de puternica este dragostea?
Atat cat vrei sa o simti!
Stii tu cat de aproape iti este Dumnezeu?
Atat cat Il lasi tu sa-ti fie.

Stii tu ca depinde numai de tine daca inaintezi
sau daca bati pasul pe loc?
daca realizezi ceva sau daca viata trece
numai pe langa tine?
Daca transformi mica lume ce te inconjoara
sau daca ramane totul neschimbat in jurul tau?
Toate acestea iti stau in putere...
Daca vrei...
Dumnezeu este cu tine
Stiai aceasta?

EVA GOES

Ulcior de pamant



Ulcior de pamant
de Petru Lascau

Stiu ca nu vedeti in mine
Decat un ulcior de pamant
si ce-ati putea vedea mai mult
decat ceea ce sunt?

Usor pot deveni cioburi
victima batelor voastre
stiu bine, dar totusi stau
cu fruntea sus pe astre.
De spargeti ulciorul
cu bata ce doboara
imi veti elibera deodata
lumina mea interioara.

Stiu ca nu vedeti in mine
decat un banal ulcior de pamant
dar in adancul inimii ascund
lumina Celui Sfant.

PRIETENIE

sâmbătă, 24 ianuarie 2009

CANTECUL SPERANTEI

Sunt doar un suflet...


Şi totuşi...sunt doar un suflet
uitat la margine de lume
ameţită de stranii speranţe
încurcată printre atâtea nume.

M-ascund printre clipe ce trec
zbor printre nori de ceaţă
şi totuşi, timpul care trece
omoară încet orice speranţă.

Am nevoie de iubire...


Am nevoie de iubire
şi nu ştiu să -ţi spun nicicand
dar fac din cuvinte stinghere
pumnale ce ucid în gând .

Am nevoie de iubire,
să nu mă pierd iar în noapte,
când luna-mi ascunde -n privire
licărit de- albastru-n şoapte .

Am nevoie de iubire
de tainicu-i fior ,
ce -nalţă -n nemurire
suflet îmbătat de -amor.

Am nevoie de iubire
să plutesc pe val de vis
învelită-n candoare
pe-un ocean de nedescris.

Am nevoi de iubire
de mirajul cel din zori
parfumând cu fericire
zbor de şiruri de cocori.

Am nevoie de iubire
să visez si să trăiesc,
am nevoie de împlinire,
şi pentru visul meu iubesc.

O lacrima...


Pe obrazul încărcat de ani
obosit de griji şi de durere,
o lacrimă-şi croieste drum
spre inima ce suferă-n tăcere.

E târziu şi ceru-i plin de stele
dar cine să le mai zărescă,
doar o lacrimă stă să cadă,
un vis stă să se prăbuşească .

Picături de viaţă se preling încet,
timpul nu vrea să se oprească,
fiecare lacrima ce curge,
e un pic din viaţă omenească.

O lacrimă atat mi-a mai rămas,
în ea -i răsfrânt tot universul,
în ea durerile s-ascund
iar speranţele-şi găsesc mersul.

Aripi...


Îmi umplu mâinele cu vise,
iar sufletu-i veşnic hoinar
iluziile-s culmi neatinse,
când zborul este în zadar.

Am pus fiecarui vis aripi
şi l-am îndemnat să zboare,
să se ia la întrecere cu fluturi
să prindă gănduri călătoare.

Să intre printre nori încărcaţi
cu ceaţă şi cu lacrimi ude,
să soarbă roua de pe brazi
s-o dea ramurilor plăpânde.

Să-ntorcă clepsidre cu speranţe
ce-au fost uitate-n depărtări,
iar din iluzii sfărâmate
să întruchipeze alte zări

Am pus aripi viselor să zboare,
spre cerul încărcat de albastru,
gândurilor să le dea candoare
şi iubire, sufletelor noastre.

joi, 22 ianuarie 2009

Ce sunt sentimentele?



Sentimentele sunt ceva intangibil, ... o energie ce iti cuprinde mintea si trupul ... Fie ca sunt sentimente de drag, ura, teama, rusine, regret, disperare ... O energie, o caldura in corp ... Miraculos este cum aceasta energie apare si dispare din viata noastra ... Nu dureaza o vesnicie ... Energia vine si dispare intr-o clipa sau alta ... De obicei sentimentele de drag sunt urmate fie de cele de indiferenta, fie de cele de ura ... Un sentiment ce eu cred ca este dictat de intelect ... O energie pe care mintea noastra o difuzeaza in corp ca un scut de aparare impotriva disperarii ... Ce sunt de fapt sentimentele? Suntem doar noi, oamenii, inzestrati cu aceasta energie? Si de ce sentimentele sunt greu de controlat? ... Putini dintre noi suntem capabili sa ne ascundem cu adevarat sentimentele ... Poate ca uneori ne aratam propria slabiciune in fata celorlalti si de aceea preferam sa putem ascunde ceea ce simtim, sa parem altfel decat suntem in realitate ... Insa fara sentimente eu cred ca am fi goi pe dinauntru, am fi niste simpli roboti ... Adevaratele sentimente nu dispar niciodata, cel mult se transforma ... Uneori sentimentele apar in fiinta noastra numai cand ne gandim la un anume lucru si ne dau energia de care avem nevoie ...

miercuri, 21 ianuarie 2009

Doar EU...

Adun ,în priviri
sclipiri de soare
pe aripi de curcubeu,
trimit culoare.
Gânduri bune adun
în corole albe
iar din trandafiri
fac visului salbe.
Am adunat tristeţe
ce aş putea s-o dau
pe-un ceas din tinereţe .
Dar ce s-aleg acum
din câte au trecut,
când -aş vrea trecutul ,
să-l fac neştiut
Tristeţi mă învăluesc
ca un nor de fum
şi-apoi se risipesc
făcute scrum.
Şi rămân dureri
cicatrici urâte
timpului să-i spună
c-a trecut prea iute
Din stele fugare
învăluite -n mister
adun splendoare
si albastru de cer.
Şi speranţe adun,
să dau tuturor ,
celor care spun ,
şi celor care vor.

Iubire....


Iubirea înalţă
spre culmi de neatins
unde totul pluteşte
şi gând şi fior
aprind-un vis.
Iubirea înfloreşte.
Visele-n zori
devin curcubee
cu mii de culori
iar înalţaţi pe raze
şi purtaţi de lumină
iubirea-i călăuză
spre linişte deplină.
Iubirea întinereşte.
Suflete obosite
găsesc căldura
dragostei pierdute.
Iubind trăeşti.
Veşnicia clipei
şi măreţia ei
cuprinde infinitul
când iubeşti
şi iubit de eşti.

Platim....

Plătim mereu,
cu durere şi cu chin
cu lacrimi ce cad lin
pe chipul brăzdat de amintiri.
Plătim mereu
şi plata e amară
iubirea piere sub povara
viselor ce mor în fiecare seară.
Plătim mereu
pentru fiecare faptă
pentru clipele de rătăcire
când credeam înca în iubire.
Plătim din greu
pentru visul ce ăn zori
a ucis zborul de cocori
c-un gând uitat în depărtări.
Plătim mereu
pentru fiecare cuvânt
rostit sau numai gândit
cu care am iubit sau am urât.

Suflet

Suflet
sclipire de lumină
coborâtă-n taină
să aprindă-n zori
focuri pe cărări
luminate de soare
gândului să-i dea culoare.

Suflet
vesnicie pusă-n gând
să cutreiere fremătând
în căutarea iubirii
cheia fericirii
pe calea norocului
şi a destinului.

Suflet
lăcaşul bunătăţii
şi al tristeţii
timpul îl străbaţi în zbor
pe drumuri pline de dor
veşnic călător
mereu risipitor.

Intr-o lume...


Intr-o lume-ntunecata
Unde oamenii sunt cruzi,
Stau si plang incercanata
Cu ochi limpezi, mari si uzi.

Singura si pesimista
Cad in gol fara-ncetare,
Ca o amintire trista
Voi fi data in uitare.

Sange rosu limpede
Se revarsa tot mereu,
Printr-o fisura fierbinte,
Facuta-n sufletul meu.

Un trandafir antic
Cu petale parfumate
Este patat zilnic
De-ale oamenilor pacate.

Dar eu il ridic de jos
Si-l asez frumos si lin,
Din pamantul namolos,
Langa sufletul meu fin.

Sangerarea i-o opreste
Iar in locul nemuririi,
Trandafiru-i daruieste
Briza calda-a fericirii.

Unde am ajuns...


Cand soarele a rasarit
Intaia oara-n asta lume,
Padurea-ntreaga a falfait
De mii de glasuri nebune.
Copaci si flori,
Campii si nori,
Ce frumusete, ce decor!
Si plansa alba-a vietii noastre
A fost umpluta de pioni;
Si biete suflete sihastre
Au capatat pe rand culori.

Au fost imperii,
Au ars regate,
Minunatii nenumarate
Facute praf,
Duse de vant
Si-apoi-necate-n vechi pamant.

Iar azi in ast mai nou imperiu
Cenusa doar a mai ramas,
A ceea ce a fost odata
O frumusete sau un basm.
Traim o viata amarata,
Mintinu-ne neincetat
Cu promisiunea noii lumi,
A taramului fermecat.

Privim astfel neputinciosi--
In amurgul disperarii,
Trecand granitele zarii--
Gramada crescand an cu an:
Metal, metal si iar metal.

marți, 20 ianuarie 2009

SUNT CEEA CE SUNT...

...Paulo Coelho...

Rareori ne dăm seama că suntem împresuraţi de extraordinar. Miracolele se întâmplă în jurul nostru, semnele lui Dumnezeu ne arată drumul, îngerii insistă să fie auziţi, dar noi, fiindcă suntem învăţaţi că există formule pentru a ajunge până la Dumnezeu, nu luăm seama la nimic din toate acestea. Nu pricepem că El se află oriunde Îl lăsăm să intre.


Energia urii n-o să te ducă nicaieri, dar energia iertării, care apare prin dragoste, va reuşi să-ţi transforme viaţa în mod pozitiv!
Cel mai bun mod de a cunoaşte şi a nimici un duşman este să te prefaci că-i eşti prieten.

E periculos să iubeşti! Iubirea e ca un drog. La început ai senzaţia de euforie, de abandon total. Apoi, a doua zi, vrei mai mult, încă nu e un viciu, dar îţi place senzaţia şi îţi închipui că o poţi ţine sub control. Te gândeşti la persoana iubită vreme de două minute şi uiţi de ea vreme de trei ore. În scurt timp însă, te obişnuieşti cu acea persoană şi începi să fii complet dependent de ea. Acum te gândeşti la ea trei ore şi o uiţi două minute. Dacă ea nu e lângă tine, încerci aceeaşi senzaţie ca şi drogaţii când nu îşi obţin drogul. În acel moment, aşa cum drogaţi fură şi se înjosesc ca să facă rost de ceea ce le trebuie, şi tu eşti dispus să faci orice pentru dragoste!

Mereu îţi faci prieteni noi şi nici nu trebuie să stai cu ei zi de zi. Când ne vedem tot timpul cu aceleaşi persoane, ele ajung să facă până la urmă parte din viaţa noastră. Şi cum ele fac parte din viaţa noastră, încep să vrea să ne-o schimbe. Dacă nu eşti aşa cum vor, se enervează. Fiindcă toată lumea are o noţiune exactă despre cum trebuie să ne trăim viaţa. Şi nimeni nu ştie cum trebuie să-şi trăiască propria-i viaţă.


Iubirea nu-l împiedică niciodată pe un om să-şi urmeze Legenda Personală

Dragostea este o fiinţă sălbatică. Când încercăm să o ţinem în frâu, ne distruge. Când încercăm să o închidem, ne înrobeşte. Când încercăm să o înţelegem, ne tulbură.

Fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire.

Dacă e să fiu credincioasă faţă de cineva sau de ceva, în primul rând trebuie să-mi fiu fidelă mie însămi. Dacă e să caut dragostea adevărată, mai întâi trebuie să mă satur de iubirile mediocre pe care le-am întâlnit.

Găseşte curajul de a fi tu însuţi, chiar dacă încă nu ştii cine eşti!

Când avem în faţa ochilor nişte mari comori, nu ne dăm seama niciodată. Fiindcă oamenii nu cred în comori.

Bucură-te de fiecare clipă, pentru ca mai apoi să nu-ţi pară rău, să nu regreţi că ţi-ai irosit tinereţea.

Viaţa e prea scurtă - sau prea lungă - pentru ca eu să îmi permit luxul de-a mi-o trăi atât de rău.

Frica de a suferi e mai rea decât suferinţa însăşi. Nici o inimă n-a suferit când a plecat în căutarea visurilor sale, fiindcă orice clipă de căutare e o clipă de întâlnire cu Dumnezeu şi cu Veşnicia.

Sunt şi eu ca toţi ceilalţi oameni: văd lumea aşa cum vreau eu să fie, nu aşa cum este.

Ochii dezvăluie puterea sufletului.

Miracolele nu au nicio explicaţie, dar apar în viaţa celor care cred în ele.

duminică, 18 ianuarie 2009

Un inger si o floare...


Zi de zi desenez un înger
udând cu drag aceeasi floare

Îl privesc apoi in nestire
apare... dispare...
apare ...dispare...
si mă trezesc repetat
la aceeasi fereastră
asteptând iubirea
pasăre călătoare

În chip de flacară stau
si inventez lumea,
asa cum stiu
că fără de păcat
ea ar fi trebuit să fie,
apoi
o iubesc cu atâta putere
până ce simt in aer
parfum de vesnicie

nebănuită splendoare
de care nimeni nu stie...

Atât de simplu
o grădină,
doi...
Dumnezeu
si iubire

Ingeri

Acesta e planul lui Dumnezeu

Isi aduna oamenii
dintre cei care-l iubesc,
apoi strange in ei
toata frumusetea
si-i face pe rand copiii lui..
Le da la toti
o alta suflare de viata
le da suflet
pentru masurat,
lumina pentru cautat,
brate pentru carat,
ii mangaie cu dragoste
si-i trimite dupa seminte
in lume

Vor sti
Ei sunt cei care vor sa adune
tot ce trebuie bun
pentru un nou
Paradis

Acesti copii buni
sunt mai de graba tristi,
ei patimesc mult...
scarbiti de moarte
si de imperfectiune,
si se simt singuri
pana intr-o zi
Cand se intalnesc intamplator,
isi vad unul altuia
aripile de inger,
Si nu se pot abtine
sa nu se intreaca
intr-un zbor fericit spre inalt
ca uneori se avanta atat de sus...
si ating aerul de la marginea lumii
unde nu se mai poate repira

copii si ei...

Abia mai apoi cand se despart
si merg mai departe
lasand urme
isi dau seama
ca ei sunt totusi oameni
care au nevoie sa zboare mult,
si-si simt unul altuia
lipsa

Importante sunt semintele?
Sau cu ei
va construi Dumnezeu din nou
un rai pe Pamant?
Ochiul uman cauta echilibrul. Asa stim, asa ne purtam, asta cautam. Niste mecanisme care sa se urneasca intru voia noastra pentru a armoniza si a echilibra. Ne invartim intr-o lume patata de setea pentru bani si ingropata sub multe fiare. Din pacate, timpul nu se mai masoara in putinele momente care iti taie respiratia si de care te bucuri si te agati, ci doar in cateva biete bacnote sau in intensitatea luminitei de la capatul tunelului, care intarzie sa mai apara. Ne vaitam tot mai mult, suntem tot mai bolnavi, mai uraciosi, mai egoisti, mai radicali. Nu lasam nimic din frumusetea contemplarii sa patrunda dincolo de gratii, decat razlet si cu masura, sa nu cumva sa ne molipsim. Am incetat sa mai credem. Nimic nu ne mai tine trezi decat energizantul cu taurina si orgoliul dornic de afirmare. Nimic nu ne mai emotioneaza decat niste amarate de acorduri electronice, seci si lipsite de armonie. Orbi si frustati, trecem prin plasa timpului si de prea putine ori lasam ceva in urma noastra cu destula importanta pentru a inclina o balanta. Ne vindem crezul pentru o sticla de alcool intr-un restaurant select si dupa ce inchidem usa de trei ori seara in urma noastra, ne uitam de jur imprejur ca n-am mai pierdut o zi si ca ne-am bucurat putin. Ne-am pierdut increderea in celalalt si refuzam sa intindem mana sa-l mangaiem sincer, fara sa ne gandim la finalitatea gestului, o spasma orgasmica si trecatoare, dar pretindem ca iubim. Sansa a devenit prilej de a scapa din cotidianul zilnic, fara a mai avea importanta ca reusita nu se raporteaza doar la o haina noua pe care o achizitionezi in graba de pe bulevardul renumit si nici la cai putere. Uitam sa visam la altceva cu gandul ca se poate si nu incetam sa ne aratam nemultumirea fata de viata pe care o ducem aici si sa vrem tot mai mult. Mult, sute, mii, tone de bacnote... Unde ne indreptam? Stim sa mai gasim adevarul dincolo de ambalajele colorate? Cine ne mai salveaza? Si cand?

Un ideal numit IUBIRE...

Cred ca m-am nascut cu un scop - un ideal numit iubire
Ce m-a inrobit, supus, legat cu orbire
De o mangaiere ca o dulce binecuvantare!
Oare, atunci...de ce imi cer iertare!!

Eu simt cum ma afund in fiecare zi
Si palng cand stiu ca niciodata limpezi
ale mele ganduri nu mi s-au infatisat...
Ci doar ca un intins necunoscut, urat, intunecat.

Bucuria e una la o mie de tristeti
Iubirea adevarata - oricat de multe vieti
As fi numarat pe acest batran Pamant -
E una si e lucrul cel mai Sfant.

O simt ca o flacara in sufletu-mi amar,
As vrea s-o sting dar nu pot sa reneg un dar
Asa sunt eu traind ca valurile marii,
Acuma calma, acuma-n pragul disperarii...

Iar daca vreodata sansa fluturava-mi inainte,
Sper ca voi stii a o vedea si a o prinde!
caci da, viata merita traita...
Fie buna, fie rea, orice clipa vibrata, simtita!

Intre cer si pamant...

As vrea sa ma ascund intre cer si pamant
As vrea sa fug de oameni , sa ma ascund de vant,
As vrea sa strig , sa strig atat de tare
Incat strigatul meu sa se-auda in zare.


As vrea ca durerea din suflet s-o sting,
As vrea ca imensul pustiu sa-l ating,
As vrea sa rog mare sa-mi mangaie dorul
Aievea unei mame ce-si alina odorul.


As vrea ca linistea sa ma-nconjoare placut,
As vrea doar sa privesc, fara sa simt ca timpul a trecut,
As vrea ca totul sa se opreasca in loc
Si pentru o secunda tot raul sa arda in foc.

Cine esti tu...

Oare cine esti tu
Soarele ce-mi mangaie sufletul zilele?
Cine esti tu
Luna care-mi oblojeste durerea noptile?
Oare cine esti tu
Luceafarul ce-mi alinta ochii diminetile?
Cine esti tu
Ploaia straina ce-mi inunda fiinta in toate dupa-amezile?
Oare cine esti tu
Umbra ranita a sufletului meu?
Cine esti tu
Ecoul strigatului meu disperat?
Oare cine esti tu
Amprenta durerii ce-o port in inima?
Spune-mi cine esti tu

Uneori...

Uneori oamenii sunt atât de buni
Incât nimic nu-i poate opri
Să realizeze imposibilul,
Uneori oamenii sunt atât de răi
Incât Infernul se cutremură
De isprăvile lor,
Fericirea-i incertitudine in trăiri,
Uneori e ca o picătură de rouă
In popasul păsării cu aripa frântă,
Uneori inseamnă un stomac plin
si-o sticlă cu vin,
Uneori banii fac fericirea.
Suprematia si ea este o fericire uneori
In lupta neconventionala,
Uneori fatalismul clipei distruge
Frumusetea fizica si sufletească,
Câte femei nu au platit cu nefericire
Clipa posibilă a mângâierii nocturne
A unui Adonis cu suflet hidos!
Câti dintre oameni luptă
Fără sa stie pentru ce uneori,
Câtă frumusete si câte flori parfumate
Naste răsăritul soarelui,
Si câte fructe otrăvite sărută asfintitul uneori!
Câte fantasme polueaza Terra uneori,
Si cât mister o invaluie, pentru care curiozitatea
Nu-i nici in fază de embrion,
Câtă platitudine si ce fortă miraculoasă
Poate umbri un poem,
In trunchiul caruia se zbate o sevă,
O sevă ce erupe in soare in flăcări de sânge.
Uneori minciuna-i un produs al fricii
Sau o grefă patologică in gene,
Si ea dispune de personalitate uneori,
Moralitatea si ea este interpretată incert
uneori de prejudecăti,
Curajul uneori e un scop,
Uneori e tot un produs al fricii.
Bunicii, zeitati ramase in incremenirea amintirilor,
Parintii uneori sunt necesari pana cand incurcă
Visul, când norii se zbat să sfârtece cerul
E o rază de lumină,
Uneori oamenii par a nu-si trai timpul câstigând un alt timp
Uneori oamenii se sărută,
Uneori se sfâsie fără motiv.

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

Eu,tu...

Tu, eu doua chemari in noapte
Ce intr-un timp demult s-au ratacit.
Tu, eu, doua infiripari de sopate
Pierdute-n albastrul unui vis.

Tu, tacerea care doare
Eu, dragostea ce nu-si gaseste linistea
Tu, un suflu de racoare
Din rosul unui rasarit
din care eu, in fulgerare, m-am ivit.

Eu, focul ce nu moare
Ci arde trist mocnind in van
Tu, o ispit-ametitoare
Si soapte ce n-au voie sa piara peste ani.

Eu, tu, o poveste ce a-nceput si nu s-a terminat
Doua batai de aripi

Eu, tu, doua faclii
ce ard in supararea noptii
Sfarsitul de pe'omatul alb
si-mbratisarea ce topeste suflul mortii

Soarele nu mai are rabdare sa te iubeasca
Norii fug cand ma vad in calea lor
Ploile nu mai sunt ude si nu ne mai cata
Vantul este sterp
Lumina e dulce
Dar cuvintele nu mai au sens
Fiindca departarea noastra
A crapat luminile stelelor
Am uitat fizionomia reala a frazelor
Cum e sa ma mangai
Cum e sa imi placa privitul umbrelor din ochii tai

Ti-a spus vreodata ninsoarea despre mine
Ca sunt o raza
Ca sunt o umbra
Pierduta in nisipul clipelor tale?

Ti-a spus ca visul poate fi si ud:
Rupt din aurore boreale
Si fasii, care rupte din soare formeaza curcubeul?

Ti-a spus luna
Ca valurile iluziilor ridicate imi izbesc bolta
Gandurilor destramate,
Si imprastie din sufletul meu
Stelele reci pe cerul fara nor
Colorat bleumarin?

Si ti-a mai spus ...ca ma plimb deseori in larguri
De existenta nestiute
Lipsite de lumina vietii
..................
Cantece,vise,gheata

Am chemat noaptea in ungherul cuvintelor
-tac-
Farame nestiute din clipe de viata stralucesc monoton
-liniste-
Inainte fiecarui drum inchid ochii si-mi fac in gand o cruce
-speranta care nu moare-
Deasupra si dedesubtul ideilor, iubirilor si in causul palmelor de ploaie,
Tace viata si canta primavara nesosita
-vise aleatoare-
La sfarsit ramane un singur pronume
Iar prin plans, fara glas, ochi’ncercanati striga un nume
-e tot ce-am putut spune-

Raceala


Cine sunt sa te stiu?Cine sunt sa te numesc?Ce ganduri vorbite in noapte n-ar trebui sa rostesc?Ce caut, ce gandesc..cand esti atat de departe?
Ce universuri faurite, pot prinde in palmele tale de lut alb?Ce priviri pot fi insusite din albul paginilor tale, din fumu-ti de tigara, din sufletu-ti ce mi-e atat de drag?
Adorm , n-adorm, m-omor si nu, plang inabusit, urasc, traiesc, dar neiubind ma sting ca un carbune imbatranit de timpul rece, care tot s-a tot racit.

Plâng norii astăzi pentru suflete vii
Ce se zbuciumă-n lipsuri; cumplita furtună
Răneşte adânc, le face pustii
Şi plouă-n rafale şi tună!

Cad stropi de ploaie pe frunze mişcate
De vântul pribeag furişat prin copacii
Aplecaţi peste inimi uscate
Şi gem de durere, săracii!

Lipsesc iubirea, căldura, iar norii
Îşi varsă potopul de lacrimi din cerul
Ce-aşteaptă-n răbdare ca zorii
Să vină, să-nlăture gerul.

Treziţi-vă voi ce călcaţi în picioare
Iubirea, demnitatea şi-aduceţi furtună,
Că-n lume, prin crânguri şi-ogoare
Plâng norii, trăzneşte şi tună!

Mi-ar plăcea să plutesc ca fulgii moi
Ce cad uşor pe tot ce ne-nconjoară
Aş vrea să simt căldura dintre noi
Ca raza strălucind în primăvară.

Aş vrea să mă mai mângâi în cuvinte,
La fel de blânde, ca zăpada-n zbor,
La fel de pure să-mi rămână-n minte,
Să mă-nsoţeasca într-un somn uşor.

Şi îmi doresc tot timpul trăinicie
În dragoste şi-n visele-mi rebele
Şi cred de-asemenea în veşnicie,
Dar nu mai sper că am s-ajung la stele.

Mă mulţumesc să le privesc în noapte
Şi cu-un surâs pe buze îmi doresc
O mângâiere şi câteva şoapte,
Să simt că n-am murit, că mai trăiesc.

Mi-am căutat liniştea în răsărit de zori
Şi-amiaza m-a găsit îmbălsămată
Cu-arome proaspete ce-mi dau fiori
Şi-mi încunună viaţa zbuciumată.

Şi am găsit trăire în sunet şi culoare,
Am renăscut în fiecare seară
Şi-am căutat plăcerea în minunata boare
Ce-n mâgâieri nocturne mă încânta în vară.

Şi-mi retrăiam durerea în plânset de vioară,
Cu armonie de romanţă închinată
De fiecare dată ca şi prima oară
Iubirii ce-o doream o nestemată.

Chiar de-o s-apară dincolo de ninsori,
Aştept mereu să-mi regăsesc menirea,
Iar sufletul mi-l fac un strat de flori
În care veşnic să-mi cultiv iubirea.

vineri, 16 ianuarie 2009

Ai primit o tandră mângâiere,
Ce vis frumos; sau e realitate?
Te-nalţi spre cer, dar nu mai ai putere
Şi cazi din nou şi nu crezi că se poate.

Când sufletul îţi este pus în palmă,
Tu-l strângi tare în pumn să nu îl pierzi,
Rămâi uimită şi cu multă teamă
Încerci să îl cuprinzi, dar tot nu crezi.

Căci eşti orbită de tumultul vieţii
Şi nu mai ai curaj să te-osândeşti
La greul drum şi în vâltoarea ceţii
Ţi-e teamă să primeşti, să dăruieşti.

Şi-atunci rămâi reptilă în pustiu
Să te tărăşti spre cumpene de ape,
Îţi cunoşti drumul; chiar şi eu îl ştiu,
E-n teama ce încearcă să te sape.

Am să încerc să trec peste dureri şi vise
Ce n-au să fie niciodată bucurii
Şi voi lăsa sufletului porţi deschise,
Să poată iar să iasă din nopţile pustii.

Am adunat în mine atâta dor şi cânt,
Încât ţi-aş fi făcut o viaţă de mister
Din dragoste, din vis, din oricare cuvânt
Ţi-aş fi făcut o lume, nimic în schimb să-ţi cer.

Să-ţi fi cerut iubirea? Dar cum pot eu să cer
Ce nu există azi şi nu va exista?
Cum să-mi mai iau speranţe din visele ce pier?
De unde nu există, nici Dumnezeu n-ar da.

Sunt om...

Nu cred că m-ai creat spre-a fi femeie,
Cum n-ai format o floare care s-ajungă pom.
Mi-ai dat în mână a vieţii cheie,
Nu sunt femeie, însă sunt un om!

De câte ori am vrut să fiu dorită
M-ai înviat, spre-a mă ucide iar.
Se pare că în viaţă am fost ursită
Să dăruiesc, nu să primesc în dar.

Am dăruit iubire cu întreaga-mi fiinţă,
Nu am avut o clipă să nu doară
Şi sufletul îmi cade-n neputintă,
Iar trupu-ncepe încet, încet să moară.

joi, 15 ianuarie 2009

Îmi rodeşte sub unghie sămânţa unui curcubeu,
lumina îmi urcă lin în palmă
şi nu închid pumnul
pentru că visele sunt minuni zburătoare.
Adorm secunda în clepsidră
şi stau aşa
cu iubirea în palma mea
Şi palma mi-e aripă de vis.

Amintiri...si eu...

E atata liniste in jur
Incat imi este teama
Sa vorbesc cu mine insami.
Si-mi zic,ca nu are rost
Sa tulbur linistea
Punandu-mi intrebari.
Dar,aud ecoul gandurilor
Mele spunandu-mi soptit:
"-Taci!mi-e teama sa-ti raspund."

Nu-i nimic în urmă,
doar amintiri presate într-o carte...
Aş putea să adun un colaj
de forme-gând într-o ramă
şi să scriu pe el ,,viaţa mea"
sau pur şi simplu ,,eu ".
Sau mai bine le las să fie
ilustraţii într-o carte nescrisă
Şi merg mai departe cu paşi fără urme,
peste amintiri pe care
le ştiu numai eu.

IERI...

Ieri
Credeam că mi-au murit
Toţi licuricii;
Că au ars feeric
Intr-un joc de artificii...
Ieri
Credeam că timpul
Mi s-a oprit aici,
Că nu mai port in suflet
Lumini de licurici.

In vis
Pe-o geană de lumină
Toţi licuricii
S-au intors la mine
Cu tot cu artificii.
Si iar
Lumina lină îmi râde
Clopoţei
Si râd şi eu acuma
Cu ea de dragul ei.

miercuri, 14 ianuarie 2009

Pasi spre maine...

Ajungi sa realizezi uneori ca trebuie sa inveti sa renunti la unele lucruri ce par a fi o parte integra din viata ta si fara de care crezi ca nu poti exista.
Te zbati din rasputeri sa prinzi valul ca sa te mentii pe linia de plutire, sa nu lasi dezastrul sa te devasteze, dar nu inveti sa renunti.
Aceasta renuntare, insa, te-ar face mai puternic, mai capabil sa infrunti alte infrangeri si mai dureroase.
Aceasta renuntare e o sansa sa pasesti spre maine... sau sa cazi.
Vreau ca pasii mei sa duca spre maine, un maine in care sa pot gandi liber, sa pot privi senin, sa pot trai.
Azi am ales sa invat renuntarea.
Am cules amintirile,
am strans clipele de fericire,
am adunat visele
...si le-am invelit in foite de renuntare, legandu-le pe fiecare in parte cu fire de uitare.
E un pas spre maine...
E un pas ce a costat multe, dar care e inevitabil.



Ce va fi maine!?
Un alt pas... la fel de anevoios ca si asta de azi spre maine...
Un pas spre renutare...

Pasii tai...

pasii tai au ramas in ieri...
eu am trecut in maine...
noi am fost undeva la mijloc..
noi am fost la un hotar dintre a fost si nu va fi...

azi pasii tau sunt atat de aproape de mine, dar si atat de departe...
pasii tai ratacesc pe alte alei...
pasii tai trec pe langa mine...

poate maine o sa trec pe urma pasilor tai...
dar nisipurile au grija sa fie miscatoare
valurile supravegheaza atent malul
vantul sufla cu intensitate


iris-o iubire alba
Asculta mai multe audio Muzica »

marți, 13 ianuarie 2009

Ciudat...


Ciudat…

O zi oarecare. Sau mai bine zis una din zile in care ai nevoie de putina liniste. O zi in care vrei sa fii singur…
Mergand spre nicaieri, m-am oprit in dreptul unui copac unde am zarit un caine. E slab. I-se vad oasele. Respira rar, cu sila, are un aer de suferinta, care te induioseaza, te atrage. Uneori, chiar si durerea unui unui animal are un nu stiu ce farmec. O atractie…
Cainele ridica ochii spre mine – doi ochi bolnavi de o melancolie profunda umbriti de o privire moale, calda. Ma priveste si nu da nici un semn de spaima sau de surprindere. Ma apropii si-l mangai pe frunte, pe gat, pe pantec, ii vorbesc ca unui copil. Ochii lui incep sa exprime o multumire usoara , o placere dulce si binefacatoare pe care o simte orice fiinta sub farmecul unei mangaieri.


Durerea de a nu fi fost niciodata iubit si mangaiat e poate cea mai grea durere. Mi-se pare ca, mangaind acest nenorocit animal, cineva ma mangaie pe mine.
Ciudat…

Cer vietii...

Cer vieţii lucruri simple.
Calde şi colorate
Ca un suflet de copil.
Pentru a trăi curat.

CREDINTA.
Să pierd totul.
Până şi cea din urmă speranţă.
Şi să descopăr că nu mi-a mai rămas
decât Dumnezeu.
Şi miracolul că
Am supravieţuit.

DRAGOSTE.
A-mi păstra intactă
inocenţa de-a crede
în bunătatea şi frumuseţea
oamenilor.
Pentru a-i putea iubi
până la capăt.

PRIETENIE.
A-mi contopi sângele cu al aceluia
pentru care aş săvârşi imposibilul.
Din loialitatea unui pact
scris în miez de noapte.
La lumina unui foc de munte.
Şi îngropat spre a putrezi laolaltă
cu rădăcinile unui stejar.
Ca o frăţie de cruce între cavaleri.

ÎNTELEPCIUNE.
A-mi descoperi feminitatea.
A o desăvârşi spre a deveni
jumătate din chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu.

CUNOASTERE.
Să călătoresc. Să văd tot.
Să citesc. Să ştiu tot.
Să interacţionez cu oamenii. Să descopăr tot.
Să imaginez restul.

TIHNA.
Înserări purpurii
în liniştea unui pârâu de munte.
La gura cortului în care
Te ascunzi de tumultul oraşului.

RECUNOSTINTA.
A nu face niciodată
să roşească
obrazul celor care
m-au învăţat
să devin om.

DATORIE.
„Datoria fiecărui om
este să planteze un pom.
La margine de drum.
Să dea pomană trecătorilor.
Când nu va mai fi”.
Mi-a zis mie bunica.
Eu voi sădi un cactus.
Să le reamintesc oamenilor
frumuseţea.
Şi încăpăţânarea.


ÎMPACARE.
Să mor într-un suspin.
Să ard în cenuşă.
Să mă risipesc în vânt.
Să mă descompun într-o pădure de brazi.
Şi să mă reîntrupez în stâncă.

RASFAT.
Dimineţi de leneveală.
Cu miros de cafea.
Croissante cu unt.
Şi cărţi de anticariat.
Cu oameni din alte secole.
În care te regăseşti.

Cer vieţii lucruri simple.
Şi un om alături de care
să învăţ să le trăiesc.
Sau optimismul
care să-mi facă suportabile
singurătăţile.

luni, 12 ianuarie 2009

Parfum...


Ma apropii de o floare. O miros, ma las patrunsa pana in adancurile mele de magia parfumului sau. Realitatea mea de acum e acest parfum, atat de intens ca aproape a devenit palpabil. Intalnirea cu mine insami e atat de profunda in clipa aceasta ca as vrea sa iau parfumul cu mine, sa ma invaluie in fiecare clipa a existentei mele. Sa rup floarea si sa mi-o prind in par ? Sa caut o sticluta de parfum cu esenta ei ? Parfumul nu ar mai fi deloc cel de acum … Ma intristeaza efemeritatea magiei pe care o traiesc. Si neputinta mea de a o pastra… De fapt, oare parfumul as vrea sa il iau cu mine, sau ceea ce simt mirosind aceasta floare ? Oare parfumul e sursa a ceea ce simt, sau el e doar valul care m-a purtat catre sursa ? Incerc sa ma detasez de betia simturilor si sa gasesc adevarul, sursa autentica a ceea ce se intampla acum. Parfumul a devenit o prezenta palpabila, un prieten care m-a luat de mana si m-a adus aici. Si aici nu mai simt mirosul parfumului, nu mai vad drumul pe care l-am strabatut, nu mai constientizez dimensiunea timpului, nu mai imi aud bataile inimii. Aici si acum, traiesc maretia prezentului !

Sa ne bucuram de viata...

Uneori mi se pare ca nu mai are niciun sens sa folosesc atatea metafore in descrierea vietii(chiar daca asta imi place adesea sa fac),si pur si simplu simt ca atat de grandioase sunt lucrurile in general,cele oferite de viata,incat trebuie doar sa stau ,sa tac,sa ascult,si sa ma simt impacata ca poate altii gandesc la fel ca mine,ori pur si simplu sa ma bucur alaturi de cei dragi de fiecare freamat al vietii...Chiar daca il tratam diferit...Si-atunci sunt asa confuza uneori,dar totusi traiesc o nuanta de simplitate si fericire interioara ca am un suflet de asa natura,incat pot doar sa privesc in jur,si viata ,in ochii mei ,se transforma in viata...Si cred ca nu am surprins foarte bine ideea ce vroiam s-o scriu,si cred ca tocmai acum,ma aflu intr-una din clipele,in care,simt ca nu mai au rost cuvintele...Sa simtim,pentru o secunda viata in corpul nostru,fara sa facem altceva,fara sa ne gandim la ce ar trebui sa facem,caci la urma urmei,multi dintre cei nefericiti sunt asa din cauza ca gandesc prea mult;in sensul ca -si rateaza viata planificand actiunile urmatoare.
Nu in sensul in care unii mediteaza,pentru o clipa,ca apoi sa se bucure de viata la propriu...Caci meditatia e buna pentru a te regasi dupa anumite situatii pe tine insuti,pentru a-ti clarifica gandurile si pentru a descoperi noul optimism.Dar e buna atat timp cat nu e principala actiune ori modalitate de existenta...
Si,in sfarsit,chiar daca am deviat de la subiect,concluzia e ca trebuie sa incercam in fiecare zi sa descoperim frumusetea vietii si sa o traim prin toate formele posibile,fara regrete,cu reverie,cu cunostinta,dar totusi si cu constiinta(una impacata),sa nu mai dam importanta lucrurilor nesemnificative,dar care,adesea ne streseaza,si sa ne uitam catre soare- atunci vom sti cu siguranta care e scopul nostru,si ca viata merge inainte,cu energie,atata timp cat acesta exista...

duminică, 11 ianuarie 2009

A visa, a spera, a dori...

In serile pustii cu luna cand somnul ne ocoleste in zbor adun in minte cu cutezanta faclii de vis, de dor si de speranta. Sunt inca copil. Da, copil ptr ca asa ma simt de cele mai multe ori. Loc tainic e acest cuvant. Si cate sensuri ale inexistentei poate el inaripa. Copil, copilarie, doua locuri cu vorbe cristaline, doua oaze de zbor catre viata. Incuiata intr-o lada uitata de mult, poate in podul bunicii, copilul din mine dezgroapa cu ochii invaluiti intr-o lumina nebuna universul mirific al copilariei. Copilaria, floarea fericirii mele s-a incumetat intr-un amurg tarziu de toamna sa-si adune valizele infantile si sa porneasca spre trenul vietii fara a mai intoarce capul inapoi. Copilul atat a mai apucat sa rosteasca cu ochii incununati de lacrimi:"stai copilarie, nu pleca"... Dar aceasta, cu o nepasare infioratoare nu se opri, nu mai putea da indarat. Cursul vietii o invinsese si ca orice invins trebuia sa isi adune crampeiele de fericire ptr a pleca fara sa se mai intoarca vreodata decat in vis. Viata trebuia sa continue. Copilul, care nu mai era copil deloc ramanea ranit caci copilaria luase cu ea jumatate din sufletul copilului, o jumatate pe care nu i-o va mai putea inapoia niciodata. Destinul devenea de acum tragic. Calea catre dainuire era prea sinuoasa. Copilul agatat din greu de pietrele vietii incerca sa supravietuiasca, dar nu era posibil fara ea, fara copilarie. Viata era linistita. Contemplatia era de acum inutila. Visele se sfaramau in cioburi mici si multicolore, cioburi de durere, suferinta si lacrimi. Copilul nu putea sa vada nimic frumos in aceasta goana nebuna a vietii. Doar amintirile mai tresar printre vise si odata cu ele lacrimile se preling printre soapte amintindu-ne mereu de cea care a fost si va fi vesnic in inima mea: copilaria.
Visez copilaria si reflectez la ea
La fel ca la o stea ce sapa-n viata mea...

Pareri de rau...

Viata noastra depinde de sensul intrebarilor pe care ni le punem si de natura acestora. Frumusetea din noi se ascunde sub un val magic revarsandu-si uneori gratia asupra noastra.Oare cati dintre noi, cei care alcatuim acest univers mai simtim frumusetea din noi? frumusetea sufletelor noastre? Traim intr-o lume plina de rautate, am mai spus-o de multe ori. De mult timp incerc sa scap de acest sentiment, am si reusit o data dar nu peste mult timp am revenit la vechea parere, insa astept in continuare intr-o schimbare a mentalitatii oamenilor, in sensibilizarea sufletelor. Astept in continuare ca aceasta lume sa devina o lume minunata cu oameni minunati. Am o incredere deplina in oameni. Pentru mine, acest lucru a devenit un defect, altii o pot cataloga drept calitate insa mie aceasta incredere in oameni mi-a adus doar suferinta. De ce oare se schimba oamenii intr-un timp foarte scurt atat de mult incat sunt de nerecunoscut? De ce mi se intampla mie sa intalnesc astfel de oameni si sa ma imprietenesc cu ei? Oameni, cu care candva imparteam tot ce aveam, ne impartaseam unii altora gandurile noastre cele mai ascunse, ne ajutam intre noi, ne bucuram impreuna de minunile vietii, eram fericiti. Eram fericiti pentru ca aveam parte de o astfel de prietenie, o prietenie sincera, o prietenie pe care o pretuiam si tineam foarte mult pentru ca aceasta sa nu se destrame si tocmai asta s-a intamplat. Tot ce a ramas acum in decursul anilor din acea bucurie, e tristete, deznadejde si foarte multa indiferenta fata de ceea ce candva a fost cea mai buna prietena. Pentru mine, aceasta prietenie care odata a fost tot ce aveam mai scump pe aceasta lume mi-a comfirmat pentru a nu stiu cata oara ca prietenul la nevoie se cunoaste, si care a sapat in sufletul meu adanci pareri de rau. Ar fi frumos sa imprumutam cat mai mult din firavele firisoare de iarba, petalele albe si roz ale pomilor infloriti primavara, arcuirea fina a florilor si sa le aducem in sufletul nostru. Doar asa sufletul nostru va inflori asemeni florilor de mai si astfel vom fi mai frumosi, mai buni, mai intelegatori. Stiu ca mai exista oameni cu sufletul mare, sensibili la tot ceea ce-i inconjoara si care pretuiesc cu adevarat iubirea.Dar din pacate, sunt prea putini pentru o lume atat de numeroasa.

Cum e sa fii romantic?...


Oricine se intreaba, dar nu multi sunt aceia care stiu raspunsul la intrebare. Multi iti arunca cuvintele lor desarte iar ochiul lor ironic iti spune ca aceasta stare este ca oricare alta. Le-as raspunde prin guri cu colti de fiare, dar atunci ar insemna ca au avut dreptate, este o stare ca oricare alta....Un calm si o liniste ce tinde spre plutire, dar nu cu capul in nori ci cu picioarele infipte bine in pamant. Asa as spune eu ca este un romantic. Veni-vor acum de-or vrea toti cei cu argumente, ispite sau solutii. O intrebare am eu ptr voi: oare nu este mai usor pacatul? Timpul este sfetnic si in acelasi timp o alinare ptr romanticul ce trece prin ghearele suferintei si a iubirii.
Acela-i un romantic, aceea sunt si eu...

Poveste despre...a iubi...


Printesa plangea in palatul ei de margean. Ce blestem dureros pentru biata fata. Am sa-l iubesc si am sa-l astept chiar de va trebui sa-l astept o viata. Il iubea ca-n prima zi, poate ca il iubea si mai mult. Erau clipe in care se sufocau de atata dragoste. Ar fi plans dar nu mai avea lacrimi, ar fi strigat s-o auda dar nu mai avea glas, l-ar fi cautat insa nu mai avea putere sa-l caute. Ce frumos i-a spus: "te voi adora cand vei apune, cand voi ramane singur, cand vom fi impreuna, chiar daca va trebui sa te rapesc si sa fug cu tine undeva in lume si de tot, si atunci fiind a mea, te voi adora". Iubirea ei era curata, n-ar fi schimbat-o pentru nimic in lume. Era o printesa frumoasa ca toate printesele din povesti numai ca printesa aceasta suferea cu pasiunea unei indragostite nebune de dragoste. Si astepta cu inima zdrobita de dor, zeci de ani, mii de ceasuri, cu aceeasi nerabdare, cu aceeasi durere si cu acelasi fior. A trecut timpul si ea nu observase cum trece. A spart toate oglinzile, a rupt legatura cu prezentul si a ramas singura cu dorul de el. Ca tot ce nu e etern, i s-a parut intr-o zi ca soarele nu mai rasare, ca se pierde in intuneric si a auzit ca o soapta de vis: "te voi adora chiar daca lumea s-ar sfarsi si chiar atunci a mea vei fi chiar daca va trebui sa te gasesc in fiecare floare, in fiecare suspin si lacrima, te voi adora". Si apoi a inchis ochii si a adormit pentru eternitate.
Povestile de acest fel sunt facute sa doara si de aceea nu sunt scrise sau nu sunt spuse. Ca le cunoastem e altceva, ca le traim in suflet e altceva. Le am redate sub forma de poveste. Cineva foarte drag mie spunea odata ceva foarte frumos, dureros de frumos: "daca dragostea s-ar concentra intr-o imbratisare as prefera sa mor asa, imbratisat".

Cateodata...

Cateodata mut gandurile in secunde si le presar peste rasarituri de soare imbatranite de oboseala trairilor mereu sublime.

Cateodata imi despic sentimentele in ore iar cu ele mangai somnul tau plin de vise care se sinucid in zori.

Cateodata ma arunc peste lume si ma regasesc nicaieri cu ganduri si sentimente irosite in zadar.

Dar, cateodata, eu ma adun intr-o viata, aceeasi dintotdeauna si pentru efemera eternitate, plangand pentru ca nu am avut timp sa fiu alta.

Si totusi...

Si totusi... vine o vreme in viata noastra cand indiferent de vointa noastra apar niste semne de intrebare firesti sau nefiresti care ne macina din ce in ce mai tare cum ar fi: cine sunt, ce sunt, ptr ce traiesc, ce scop am eu in acest mediu, de ce mor oamenii, exista o a doua viata dupa moarte, exista Dumnezeu si cine este acesta. Si totusi... e frumoasa viata cand descoperim iubirea si o data cu ea gelozia, bucuria si necazul, dragostea si ura, greul si usorul, soarele si luna, padurea si marea, albastrul azuriu al cerului si ploaia calda de vara. In jurul acestora se contureaza un scop bine definit si descoperi placerea de a trai. Dar necazurile nu vor inceta sa apara atat cat traiesti. Viata este ca un joc in care ies invingatori cei mai buni. La acest joc care se cheama viata participi indiferent de vointa ta si ai in maneca o serie de atuuri cu care ai fost inzestrat de Dumnezeu. Trebuie sa stii cum si cand sa folosesti aceste atuuri, restul depinde numai si numai de tine si sa nu te lasi influentat de vremea rea ptr ca va rasari si soarele iar ce ai sadit aceea vei culege. Si totusi...si totusi e frumoasa viata asa cum e ea, cel putin asa consider eu. Voi ce parere aveti? Oare viata nu merita traita asa cum e ea, asa cum a lasat-o Dumnezeu pe pamant? Ce poate fi mai frumos decat sa iubesti si sa fii iubit, sa respecti si sa fii respectat, sa privesti cerul instelat, rasaritul si asfintitul soarelui, sa alergi prin ploaia calda de vara, sa asculti glasul vietuitoarelor din paduri si susurul izvoarelor cu apa cristalina care-si croiesc drum printre munti. Sa ai copii, sa fii invatat si sa inveti la randul tau pe altcineva acest joc care se cheama viata.
Si totusi...stiu, e suficient sa ai materiale, si goana spre imbogatire ne-a influentat negativ si am uitat sa ne mai bucuram de aceste minunatii pe care ni le-a daruit Dumnezeu. Dar opriti-va macar ptr o clipa si priviti in jurul vostru si va veti bucura de ele pana nu va fi prea tarziu ptr ca timpul este neiertator si nu scapa pe nimeni din plasa sa. Inca mai sunt multe persoane care iubesc si asteapta sa fie iubite, persoane care iti zambesc duios si asteapta un zambet din partea ta, persoane pline de bunatate care merita toata recunostinta si respectul nostru

Cand pronuntam cuvantul fericire ne gandim ca fericirea inseamna ca totul sa fie perfect, adevarat si sincer. Aceasta este adevarata fericire...Si poate unii au dreptate. Fericirea ptr unii este ceva permanent, care ii insoteste peste tot si in orice ocazie, cu ea s-au nascut, si daca o pastreaza bine, probabil cu ea vor muri. Ei nu dau importanta ca detin ceva aparte, ceva foarte rar in aceasta lume plina de ura, ceva ce se poate gasi cu foarte mare dificultate. Ptr ei fericirea este un lucru ca oricare altul si nimic mai mult. Ei cred ca fiecare detine acest har, iar daca le pierd probabil ar fi distrusi, iar vietile lor se vor schimba si nu in bine. Ptr altii cuvantul fericire inseamna ceva imposibil. Ei cauta acest lucru in orice clipa si in orice zi, dar totul pare in zadar. Ei cred ca acestei fericiri ii va trebui mult pana sa ii gaseasca. Acesti oameni lipsiti de fericire cred ca ptr ei fericirea este un lucru imposibil, iar daca o vor gasi, va fi, fara indoiala, minunea din viata lor. Aceasta fericire le va schimba paradoxal vietile.

In concluzie, fericirea este un dar, pe care unii daca il gasesc vietile lor se vor schimba in bine, iar daca o vor pierde vor ajunge in acelasi punct.

Chiar daca...

Chiar daca simti oboseala


Chiar daca triumful te paraseste


Chiar daca o greseala te indurereaza


Chiar daca un plan al tau da faliment


Chiar daca o tradare te raneste


Chiar daca o iluzie se stinge


Chiar daca durerea iti arde ochii


Chiar daca sunt nesocotite eforturile tale


Chiar daca batjocura este rasplata


Chiar daca lipsa de intelegere iti taie primul suras


Chiar daca toate devin nimic


Incepe de la capat
Se spune din batrani ca stelele cazatoare sunt intaile calauze blande ale sufletului care se desprind de lumea pamanteana pasind in lumina si totodata balsam durerii celor ramasi in urma. Cand cade o stea se urca un suflet la cer, si totusi, noapte de noapte cate o stea poate fi vazuta cazand mereu si mereu in acelasi loc al cerului. Profetie, semn, chemare? Cine s-ar duce sa dezlege aceasta taina ar descoperi in oricare din aceste locuri cate un mormant uitat, napadit de buruieni. Mai trist decat faptul ca oamenii mor este ca sunt dati uitarii, caci nu atunci cand parasesti aceasta lume un om moare cu adevarat, ci atunci cand inceteaza sa mai traiasca in amintirea celorlalti. De aceea, in lungile nopti de singuratate ale eternitatii celor dusi, peste mormintele lipsite de lumina oricarei flori, cerul plange cu stele cazatoare...
PS: Tatal meu mereu vei continua sa traiesti in amintirea mea...chiar si acum dupa 13 ani de cand ai plecat in lumea celor drepti....eu nu te voi uita niciodata.

Nu uita sa fii fericit...


Traim fara sa ne dam seama de frumusetea stelelor. Iubim fara sa ne dam seama de frumusetea clipelor de iubire. Credem ca meritam totul dar nu vrem sa dam nimic. Stim ca a iubi cu adevarat inseamna a da totul fara sa primesti nimic in schimb. Dar ce ne pasa noua de aceste cuvinte. Inchisi in micul nostru univers stam si plangem. Plangem ptr ca nu avem totul, fara sa ne dam seama ca avem destule lucruri care ne pot face fericiti si totusi plangem dupa tot ce a fost sau ar putea fi fost.
Deci, luptati ptr tot ceea ce va poate face fericiti, dar cand castigati lupta, nu uitati sa fiti fericiti.

Ganduri nevinovate..

Sa te trezesti dintr-o data in mijlocul unei lumi mizere e dezastruos. Cu ochii uimiti, plini de intrebari privesti realitatea si nu te regasesti niciunde, nu te atrage nicicum, ai vrea macar ptr cateva clipe sa poti schimba totul in bine, sa fii un mic Dumnezeu, sa poti infrumuseta lumea, dar esti un nimeni, un biet muritor ce lupta de unul singur rasculandu-se impotriva acestor scarbosenii. Totul depinde de tine, sa fii stapan si sigur, hotarat si puternic, sa fii tu insuti, distantat si incoruptibil, neinfluentabil, neprefacut, fata in fata cu tine sa nu ai ce-ti reprosa, nepatata sa-ti fie imaginea si mandru sa treci prin viata, cu fruntea sus, sa fii imposibil, rece, de neatins ptr cei fara valoare, nimicurile din jurul tau fara bun simt, fara rusine, nepasatori si lipsiti de suflet caci animal mai animal ca omul nu exista iar tie ce-ti mai ramane de facut? Te retragi sa te aperi in lumea ta de vise unde nici un rau nu poate patrunde...Nimeni, niciodata, nu poate distruge total ce inima si mintea ta faureste in momentele supreme de visare. E ceva ce-ti apartine, o parte din tine ce te caracterizeaza pana la moarte catalogandu-te drept visator.
Deci, draga visatorule, cu tine ma aseaman, in lumea ta curata ma regasesc si eu. Nu te da batut, nu te umili, nu te lasa calcat in picioare, viseaza mereu, nu lasa grijile sa te depaseasca, suferinta sa te darame, fii puternic, ai grija sa nu te murdaresti de noroiul acestei lumi de nimic. Fii curat si bun la suflet asa cum ai fost mereu. Asa te stiu, asa te-am cunoscut si-ti pastrez imaginea in sufletul nevinovat pana la moarte.

sâmbătă, 10 ianuarie 2009


Este mult, mult mai mult, pentru perceptia noastra este scazuta. In realitatea de zi cu zi intelegem numai ceea ce ne intereseaza, captam imediatul, concretul, nu sapam in eul nostru. Si cu atat mai putin al celor care ne inconjoara. Nu mergem in miezul problemelor. Uitam de spiritul nostru, ne facem ca nu vedem sufletul care palpita in noi, in jurul nostru, facut din lumina, din dragoste, din sanctitate, din divinitate. Orice lucru din univers este compus din energie. Vibratia cuvintelor este cea mai grosolana expresie a vibratiilor gandurilor. Gandurile tuturor oamenilor se misca in eter ca niste particule mici. Daca am pleca urechea la inima noastra, atunci cand o persoana ne este aproape, am putea capta sentimentele, bucuriile, temerile, chiar si spaimele. Si asa am deveni mai umani si atenti la nevoile vecinului nostru.



Romano BATTAGLIA – O inima curata

Despre iubire


Cu cat daruim mai multa iubire, cu atat ne ramane mai multa. Legile iubirii sunt diferite de cele ale aritmeticii. Iubirea acumulata se micsoreaza, dar cea daruita creste. Daca daruim toata iubirea, vom ramane cu mai multa decat cel care si-a pastrat pentru el. Este important sa daruim iubire, nu sa primim. Dar cand daruim fara a cere, primim automat si inevitabil, din abundenta. Cerul este un produs secundar al iubirii. Cand spunem “te iubesc” spunem, de fapt, “o particica din iubirea lui Dumnezeu curge dinspre mine spre tine”. Dar prin aceasta nu iubim mai putin, ci mai mult. Caci prin curgere cantitatea sporeste. Dreagostea lui Dumnezeu este infinita si se indreapta in aceeasi masura spre fiecare om, dar pare sa devina si mai intensea atunci cand se indreapta spre pacatosi. Misterul, minunea este ca atunci cand il iubim pe Dumnezeu creste enorm cantitatea de dragoste care curge prin noi catre ceilalti.

Ce este mai important, aparenta sau esenta?

Intreb daca omul din toate epocile a dat intotdeuna mai mult importanta aparentei si nu esentei, si de ce.

Omului ii este frica sa se cunoasca. Prefera sa fie comediantul propriei vieti, mai degraba decat sa priveasca realitatea in fata. Este mai simplu sa te admiri intr-o aglinda si sa uiti sa privesti o floare, frumusetea unui apus, zambetul unui prieten. Este mai simplu sa vorbesti decat sa pastrezi tacerea, sa meditezi. Trebuie sa fii interesat sa ii asculti pe ceilalti decat sa te faci ascultat, sa ii iubesti pe ceilalti decat sa te preocupi de cat te iubesc ei pe tine, sa ai placerea lucrurilor simple, sa traiesti momentul, eternul prezent. Trebuie sa razi cu inima si cu ochii, nu doar cu buzele. Sufletul nostru trebuie sa se deschida si sa imbratiseze intreaga umanitate. Secretul fericirii noastre consta in a imbratisa bucuria altora, iar acela al pacii interioare in a muncii cu ceilalti, niciodata impotriva lor.



Romano BATTAGLIA – O inima curata

A te regasi pe tine...

Odata ce voi fi departe de acest loc, va trebui sa merg inca mult pentru a ma regasi pe mine insumi. Va rog sa imi indicati ce drum sa urmez.

Aminteste-ti ca noi toti sesizam in fata oglinzii numai ceea ce ne place sa vedem si fiecare crede ca este foarte frumos. Dar, in acea suprafata care reflecta, ar trebui sa exploram complexitatea persoanei noastre cu toate contrastele si cu opusurile uneori de neimpacat. Odata descoperite, de-a lungul traseului vietii, acestea vor sfarsi prin a se armoniza.



Romano BATTAGLIA – O inima curata

Ce este mai bun la mine?

- Oamenii au mai multe parti bune decat rele.
- Trebuie sa ne facem obiceiul de a cauta ce este mai bun la ceilalti.
- A-i face pe ceilalti sa se dezvolte este mai eficient decat a-i distruge.
- Cu totii avem nevoie de recunoastere si de incurajare.
- Te simti bine atunci cand faci pe altcineva sa se simta bine.
- Confirmarea scoate ce este mai bun din oameni - toata lumea castiga!

Hal URBAN - Cele mai importante lectii de viata.-
Un cuvant nepasator poate provoca vrajba.

Un cuvant crud poate distruge o viata.

Un cuvant amar poate amplifica ura.

Un cuvant violent poate izbi taios si ucide.

Un cuvant delicat poate netezi calea.

Un cuvant vesel poate lumina ziua.

Un cuvant adecvat poate usura poveri.

Un cuvant de iubire poate vindeca si binecuvanta.



Anonim


Sursa: Hal URBAN – Puterea cuvintelor

joi, 8 ianuarie 2009

Dincolo de noi
se întinde oceanul amăgirilor
care uneori se revarsă
şi ne inundă sufletele ;
dacă nu reuşim să alungăm tentaţiile
lipsite de măsură
ne putem înneca
în propriile noastre patimi şi vise .

Dincolo de noi
fuga se transformă în lumină
când ne lăsăm copleşiţi de iubire
şi în întuneric
când îngenunchiem în faţa gândurilor
ce ne hărţuiesc ca haitele , mereu
şi ne fură din fericire .

Dincolo de noi
suntem tot noi ,
cei care ne dorim altă identitate ,
cei care ne lăsăm robiţi
de ispita fugii de sine
pentru o falsă libertate ,
cei care adunăm cu inima stelele de pe cer
pentru a le sădi în nopţile reci şi întunecate
în care ne-am rătăcit căutându-ne
şi din care dorim să ieşim
purificaţi…,
Dincolo de noi
suntem tot noi ,
dar în adâncul nostru cine s-a cuibărit
şi doarme adânc
ca un prunc sătul şi ostenit ?

Forta


Noaptea... o adevarata confidenta. Iti cunoaste orice zbucium interior. Te invaluie cu mantaua ei pentru a-ti acoperi tot ceea ce ti se pare a fi rusinos. Te protejeaza de ganduri sanatoase. In obscuritate nu e nimeni cu tine. Esti singur, fara protectie; insa nu ai nevoie de ajutorul cuiva fiindca nu ti se poate intampla ceva rau. Te ascunde de intreaga lume, mai ales de propria persoana.
Cata nevoie am eu de intuneric! Dar trebuie sa fie unul nebun de furie. Culoarea noptii nu mai are nici o influenta. Inainte ma domina, acum rolurile extreme s-au schimbat. Din aceasta cauza voi incerca sa caut alt intuneric si sa-l parasesc pe cel nesemnificativ al noptii.
Poate va intrebati: " De ce vrei negru si nu aspiri spre alb? "
Cum as putea supravietui eu, o pata neagra in aceasta lume, cu ajutorul luminii? As fi nimicita... insa intunericul m-ar ajuta sa evoluez, sa evadez si sa fiu ascunsa de ochii disturgatori.
Nu gasesc ceea ce-mi doresc... Deprimata, ma prabusesc si incep sa delirez. In cosmarul meu caut un loc in care sa ma feresc. Lumea mi-a fost distrusa. Au savurat cu incantare victoria de a-mi epuiza sufletul. Am pierdut mult prea mult. Vreau doar un spatiu a carui stapana sa fiu. De ce caut? Acest lacas poate fi construit oriunde!
Mi se infatiseaza in fata ochilor toti oamenii care m-au iubit si care m-au urat. Eu ii confund si, din aceasta cauza, le scot tuturor inima. Mana mea ia forma unui cutit pe lama caruia sangele este amestecat. Dupa incheierea acestui proces indelungat si halucinant, degetele, capatand forma initiala, sunt lovite si insangerate.
Ce pot face cu aceste inimi jalnice? Voi construi o fortareata care sa devina casa mea sfanta. Asez suflet peste suflet. Unele sunt prea calde, altele prea reci si nu se pot lipi. Plang pana lesin de durere si de frica. Cu ajutorul lacrimilor acele inimi se pot lipi... Fortareata mea e gata!
Adapostita, meditez... " De ce urasc oamenii? Dar ei de ce ma urasc pe mine? Ce pacate am comis? " Suspinul nascut in urma indoielilor ma trezeste din delir. Dar sunt in spatiul meu proaspat inaltat. O alta lume... doar a mea. Miroase a teama si a boala, insa e cladita de mine! Din propriile puteri! Imi contemplez opera si meditez din nou...
" Urasc oamenii. Nu pentru ca-i iubesc prea mult, dar poate asa am invatat sa iubesc... Imi dau seama ca dragostea mea imbolnaveste. Imi sufoca ratiunea, distrug tot ce-mi iese in cale! Pitita, as putea duce o viata fara pacate si dorinte. Pitita, nu as mai trai. Cine ma poate totusi ascunde definitiv? Probabil ca moartea..."
Da! Ultima mea dorinta este venirea acelui spirit negru care sa-mi soarba sufletul. Ingenuncheata, plansa si diperata, invoc implinirea dorintei. Vreau sa simt trairea ultimei suflari, sa-mi vad eliberat pana si ultima picatura de sange! In mod straniu, imi privesc trupul stafidit, iar suflarea, care nu este constanta, a lasat aroma mortii. Multumesc Fortei care mi-a ascultat rugaciunea. Ultimul efort pe care il voi face va fi asistarea la inmormantarea propriului trup; apoi Ea ma va calauzi spre necunoscut.
Sacrul spatiu al celei de-a doua lumi... Cruci langa cruci... Scheleti langa scheleti... altadata oameni... ca voi. Sicriu si agitatie in jurul lui. Sunt eu... moarta, impodobita cu flori, moarte ca si mine. Le-ati luat viata pentru a ma infrumuseta. Patetic... frumusetea mea a pierit odata cu pierderea luminii, niciodata dobandita cu adevarat. Tipete, plansete, regrete. Va vad, dar voi nu ma puteti vedea; va aud, insa voi nu ma puteti auzi... Totusi strig: " Ce mai asteptati? ! Luati-mi trupul si ingropati-l! Umpleti-mi gura pacatoasa cu pamant! Lasati viermii sa-mi savureze carnea si sa-mi scoata ochii! "
Dupa un timp agitatia se sfarseste... " Cine te mai priveste acum cand esti scufundata intr-o mare de pamant?! Nimeni!" Plec... ma indrept spre lumea construita cu toata straduinta... O mai privesc o data. Zaresc craniul fiintei iubite... Contemplandu-l, il regret... il plang... totusi nu invie... Inchid portile si-i ordon sa-mi pazeasca lacasul, lasandu-l acolo, odata cu sentimentele mele...
Forta imi atrage spre ea sufletul pentru a ma insoti in necunoscut. Nu stiu ce ma asteapta. Stiu doar ca, cel putin acum, nu mai sufar... nu mai simt nimic...

Sfarsit...poate vei intelege...

Ma aflu din nou in fata prapastiei. Cu fiecare experienta ce imi tulbura in mod brutal viata, abisul in care ma cufund este mai intunecat, mai adanc. Ma simt impinsa violent de la spate de intamplarile existentei mele. Sunt multe si uscate pentru ca sangele lor l-au revarsat pe mine, mai ales in mine. Nu au autoritate fizica asupra mea, dar psihic ma domina. Primesc ajutor din partea lor pentru a ma maltrata pe mine insami. Este o durere pe care la inceput o uram, dar odata cu trairile mizerabile care mi s-au agatat de minte, incep sa ador aceste torturi prin care imi scurg clipele seci ale " vietii" mele. Sa inteleg ca asta inseamna " a trai" ? ! Cu toata sinceritatea palida ce zace in mine, nu credeam ca ceea ce traiesc acum se poate numi viata...
Ma intreb, plina de confuzii: " Cat mai pot rezista asa? In ce moment sufletul si ratiunea, acum zapacite, vor exploda pentru a inceta sa isi urmeze cursul firesc, in special sanatos? " Privesc indiferenta la scrumul unei tigari si observ, printr-o comparatie nepotrivita, ca in asa ceva s-a transformat ceea ce am indurat pana in prezent. Amintiri, chinuri vechi peste care se asaza scrumul unor suferinte recente. Bucuriile sunt pastrate totusi in mine. Dar, Dumnezeule! De ce nu mi le pot aminti? In ce colt umed le pastrez? ...
De aceea simt nevoia de a pluti in neant. El ma fascineaza pentru ca nu am nici o misiune aici, unde ar fi trebuit sa fie locul meu. Lumea mea are nevoie disperata de perfectiune... neantul mi-o ofera! Este singurul element care-mi ofera Totul, fara sa-mi ceara ceva in schimb. De ce sa ma mai agat cu toate puterile de viata, cand imi pot folosi energia facand Ceva? ! E ca si cum cel care urmeaza a fi spanzurat, se agata cu " speranta" de propria lui funie, zbatandu-se pentru a scapa...
Daca as fi vrut totusi sa traiesc, puteam face acest sacrificiu, cu conditia sa mi se scoata ochii pentru a nu mai vedea pe cei care sunt ingeri cu priviri demonice; sa-mi fie taiate urechile pentru a evita ascultarea vorbelor perfide, viclene in adevaratul inteles; sa mi se arda buzele pentru a nu mai rosti ceea ce zace in mine; sa-mi fie jupuita carnea pentru a nu mai fi atinsa de tradare. Si cel mai important, sufletul, sa fie smuls si folosit ca hrana pentru demoni. Numai asa as fi putut trai. Dar nu pot... Incep sa cred ca unul dintre marile mele pacate a fost ca nu am incercat in nici un fel sa fiu fericita; ca nu am cautat nici o cale de iesire din acest intuneric. M-as fi considerat prea importanta daca as fi crezut ca sfarsitul meu insemna sfarsitul Universului. Nu! Totul va continua fara mine. Nu! Natura intreaga va muri pentru a se renaste si fara prezenta mea... Vor fi ochi nenumarati care o vor privi captivati de magia ei puerila. Nu meritam sa particip la aceasta transformare divina fiindca nu as fi stiut sa ma bucur de ea.
Nici ingerul meu nu imi mai simte lipsa... Ar fi putut fi salvarea mea, dar din cauza ca nu am stiut sa-L pretuiesc, m-a parasit. Cu regret etern dupa Cel care mi-ar fi putut da viata, ma sting.Poate voi invoca totusi o forta nevazuta pentru a-L chema. Poate intr-o clipa moarta Il voi vedea venind pentru a ma insoti in neant.
Pana atunci EL se va afla in orice parte din mine...

Sentimente....te-am considerat speciala... :(

Ce ironie amara salasluieste in gandul ca ma simt aruncata si parasita in aceasta lume a usilor inchise... Exista posibilitatea ca cel care mi-a scris destinul pe o foaie subtire de calc sa fi ajuns la paroxism, vazand cum ma tarasc, slabita de puteri... Cu toate acestea, incerc sa-mi adun energia sterila pe care am capatat-o, pentru a-mi descoperi un loc... doar al meu. Sovaiala si nesiguranta se intalnesc la orice pas, la orice suflare... dar incerc. Ma lovesc si sunt lovita... ce daca?... eu continui. Tot ce mi-a ramas in suflet este un firicel nisipos de speranta. Oare mai am nevoie de altceva, cand lumea poseda orice, in afara de sentimente? Acesta este motivul pentru care Ei nu ma inteleg si incep sa arunce cu pietre in mine sau, mai rau, sa ma compatimeasca, sa-mi arate odioasa mila, ca si cum as fi ultima fiinta de pe Pamant aflata intr-o asemenea stare...
Ei sustin, incarcati cu fatarnicie si mandrie sfidatoare, ca au invins problemele vietii( oare prin superficialitate? ) si se considera suveranii mei. Chiar nu mai am dreptul sa-mi stapanesc sau sa-mi descatusez propriile simtiri?
Impinsa de un impuls inocent, sesizez, apropiindu-ma de chipul lor desfranat, ca nu sunt altceva decat Oameni, care poarta masca lui Dumnezeu... Inlaturand aparenta inselatoare, observ figuri anemice, sterse, obosite, cu ochi inexpresivi si stinsi, cu gura incarcata de vorbe murdare... Cata vulnerabilitate... Acum notez diferenta... aceste fiinte nu gasesc ceva prin care sa se defineasca, fiind cutremurate la gandul ca, privindu-se in oglinda, nu vor zari altceva decat o masa confuza, diforma de mediocritate... De aceea dainuie invidia.
Eu, uitandu-ma in oglinda care infatiseaza adevarul incoruptibil, descopar scene retrospective, bijuterii ale ultimilor ani de viata. Sunt convinsa ca, in locul unei imagini in care apare o fiinta stearsa, s-a format un alter-eu. Am devenit mai puternica, mai greu de influentat, cu principii solide, nascute pe baza unor argumente credibile. Ce lupta crancena se duce atunci cand incerci sa te cunosti! Se incearca sentimente noi, se traiesc evenimente neasteptate. Dar ce alinare cunoaste sufletul cand se afla pe El insusi! Incetul cu incetul, ajungi sa te definesti prin starile tale, prin suferintele tale, dupa modul in care traiesti... Aud o voce stramba intrebandu-ma:
" Este posibil ca, de la o varsta frageda, sa simti ca, daca te-ai sfarsi, nu ai regreta cele intamplate? Este posibil sa te incluzi intr-o multime eterna in care sa ai, cu siguranta, un cuvant de spus, dar sa te simti total absenta de ceea ce se intampla in jurul tau?... "
Ii raspund prin alte intrebari, sperand ca va medita asupra (ne)rezolvarii:
" De ce cauti sa fii inconjurata de extreme incapabile sa intuiasca unele manifestari din interior si nu incerci sa te afli langa cei care te pot intelege? De ce lumea este dominata de ipocrizie, pretinzand ca te sustine si ca stie ce ti se ascunde in metafizicul translucid, cand tot ceea ce face este sa te sufoce cu propria ta viata? "
Nu le pot oferi decat putina speranta... apoi, departandu-ma de patetismul lor, imi continui singura drumul spre o consolidare cat mai puternica a propriei persoane...