duminică, 14 decembrie 2008

Doar un om...

Sunt un om. Am avut mult de furcă, dar iată-mă convinsă de asta si resemnată. M-am împăcat cu gândul că toate aceste lucruri pe care speram să le domin nu au fost făcute pentru asta. Universul închide indulgent ochii la pretenţiile mele de stăpânire si îsi vede linistit de treabă. Cândva chiar credeam că ropotul ploii, lumina soarelui, verdele ierbii, curgerea apelor sau albastrul cerului au fost făcute si pentru mine. Acum îmi dau seama că eu am fost făcută pentru ele.
Mai credeam că viaţa acestor oameni pe care i-am întâlnit si i-am iubit odată a fost schimbată, cât de cât, de hazardul încrucisării drumurilor noastre. Azi stiu că fiecare trăim pentru noi însine si că asta nici măcar nu este un lucru de învinuit. Iubim, susţinem, acceptăm sau iertăm persoanele din jurul nostru pentru că avem nevoie de ele. Despărţirile dor mai ales pentru că obisnuinţa este un dusman greu de învins. Este imposibil să fim „pe cont propriu” în adevăratul sens al cuvântului desi ne batem adesea în piept că am fi. Ar fi trist să ne fim autosuficienţi. Cu fiecare „La revedere”, insă, ne apropiem mai mult de adio....Lăsăm fiecărui om drag ceva din noi iar el îl pune într-un sertăras al sufletului. Destul de rezonabil. Mai bine decât nimic. Dar, peste ceva vreme el, ne va scoate din sertăras si ne va pune într-o cutie cu vechituri aruncată într-un oarecare colţ întunecos. Si nici măcar nu i se va părea iesit din comun să facă asta! Ne apropiem, Doamne, vreodată îndeajuns încât să nu ne pierdem?
Nu m-am temut niciodată de moarte si nici măcar de despărţire, ci de uitare. Vreau să cred că merit să rămân în sertărasul oamenilor pe care i-am iubit. Si mă îngrozeste gândul că as putea rătăci vreuna din figurile pe care le port în suflet, că as putea să le arunc la vechituri... Mă îngrozeste gândul că este posibil să nu însemnăm nimic unii pentru alţii si să nu putem nici măcar remedia acest lucru!
Doamne! Vreau liste, programe, orare, tabele....Vreau ceva ca să nu pierd sirul acestor mici minuni de zi de zi, acestor binecuvântate întâmplări. Vreau să stiu că, dacă as dispărea, cineva ar menţine vie o bucată din mine si nu mi-ar scoate amintirea din sertăras, nici n-ar îngropa-o. Vreau să cred că universul îmi va simţi lipsa (sau măcar că va iesi o oarecare numărătoare în minus), vreau să sper că pământul se va învârti mai încet sau mai repede, că va cădea o frunză în minus, că va înflori o floare mai puţin.
Te mai rog, Doamne, nu mă lăsa să uit vreodată de cineva. Sau cel puţin dacă voi uita, totusi, de unii, nu mă lăsa să imi amintesc de asta! Doare prea tare, chiar mai tare decât a-ţi da seama că esti un simplu om...

1 comentarii:

Dana spunea...

N-ai cum sa dispari, esti vesnica! Iarba si cerul si multe altele sunt facute ca sa te bucuri de ele, sunt facute pentru tine...Omul este pretios, nu in sensul ca ar fi centrul pamantului, ca in umanism, ci pentru ca omul este fiu al Tatalui, al celui mai iubitor Tata...El ne iubeste cu o iubire de neinteles si de nepatruns, infinita, dar o iubire care poate fi gustata.

Foarte frumos scrii. Doamne ajuta!