duminică, 21 decembrie 2008

Pilde...

Casa Domnului
Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi
apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică,
mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:.
- Mamă, de ce plângi?
- Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am
vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult
mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat,
unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca
vai de ea…
- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom
muta?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles
că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar
credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet
drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.
"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa
prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie
cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.”
„De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere
pentru suflet.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Cerul pământul şi lumea

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de
un vecin:
- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut
supărat.
- Foarte simplu - a răspuns celălalt, în fiecare dimineaţă, când mă trezesc,
privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate.
Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. în
cele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare
dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli
sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea
ajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.
Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în
sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte
cu drag.
"Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru
cel care e încă în ispite. " ( părintele Paisie Olaru )


Al patrulea mag

Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi
doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut
tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o
perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon,
unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care
nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru
a-1 îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea 1-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a
descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-1 ducea spre
Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui
Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt,
pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă
unei tinere femei copilul pentru a-1 omorî. Femeia îşi apăra cu disperare
pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:
- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va
afla de târgul nostru.
Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit.
Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. >
Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un
singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus,
însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina,
Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate
găsi, s-a grăbit spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos
este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa
să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta
timp. însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără
evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:
- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi
împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.
Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire,
nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-
L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea
nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă,
când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:
- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...
- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul.
- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat.
Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care
îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.
Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi
mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de
oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.
"Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor oamenilor mai mult
decât pe a noastră. " (Sfântul Teodor Studitul)

Sfânta simplitate
Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie
din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate
am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe
înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la
predică?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea
să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi
le curăţă. Credeţi că au ele habar- de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea,
devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar
simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la
cele sfinte, ci şi cu sufletul.
"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume
fel de a gândi."
(Christos Yannaras)
Dragoste de mamă
O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea,
cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, sa
grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice
mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu
două?
Nici nu ştii despre ce-i vorba.
- Dar îmi poţi povesti - i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea
ajuta...
- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi.
Lasă-mă în pace! - a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.
Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de
supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-a
găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi
adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au
fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi
ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: "Lasă-mă în pace!".
Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi
spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei,
de dragostea ei - dragoste de mamă.
"După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama." (Fericitul
Ieronim)

Nemurirea sufletului
Într-o şcoală, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre
nemurirea sufletului. Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul
profesor scoase un ceas mare de masă şi îl arătă tuturor:
- Vedeţi cum merge acest ceas? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul
ticăie şi rotiţele lui se învârt.
După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal
şi a scos mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă.
- Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă.
Tot aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască.
Sufletul este nemuritor şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nostru,
ci şi de suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu vă murdăriţi hainele sau să nu vă
răniţi lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici sufletul vostru să nu
se "murdărească" de păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă. Sufletul
trebuie să fie mereu curat, fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate
primi lumina binecuvântată a dragostei dumnezeieşti. Doar aşa sufletele noastre
pot iubi şi pot fi iubite.
"Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui
Dumnezeu, iar la Judecata de Apei, sufletul iarăşi se va uni cu trupul. "
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Liniştea sufletească
La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu - om rău, lipsit de
credinţă - care 1-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:
- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi
ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în
ceaiul pe care îl bei acum?
- Cum de unde? Simt gustul zahărului.
- Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-1 vezi. E, tot aşa simt şi
eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se
simte izbăvit prin puterea Sfanţului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie,
rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.
"Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu." (Sfântul Isaac Sirul)

1 comentarii:

valy spunea...

Frumoase povestioare, dar prea multe de-odata, m-ai dat gata cu totul.
Nici nu mai am vreun comentariu, nu-mi mai bat capul, mi-au placut si atat, daca le comentez am sa le triplez si-o sa ma prinda dimineata.