miercuri, 31 decembrie 2008

Dumnezeu să vă facă parte de un an 2009 binecuvântat cu tot ceea ce este mai bun şi minunat pentru fiecare în parte şi familiilor voastre. LA MULŢI ANI !

Destin


Era mica in asta lume mare,
Un inger, fluturand aripile spre soare,
Sufletul ii era plin de lumina,
Lasand in urma stele pe cortina.

Fuse-se lovita de fiecare data,
Dar se-mpacase tacit cu aceasta soarta,
Daruind din inima-i prea mare
Caldura si multa relaxare.

Asta era menirea ei ciudata,
Sa treaca barierele de prea mandra fata,
Si a privit cu ochi albastri Zenitul,
Cum se contopea cu asfintitul.

Hienele vorace au pandit-o-n cer,
Cautand disperate sa dezlege un mister,
Au asteptat pe Pamant sa coboare,
Si au muscat din trupu-i plin de pudoare.

Cred ca au fost foarte fericite,
Aceste hiene mult bantuite,
Dar au uitat un lucru esential:
Ca ingerii renasc spre cer, din val.

Toti aceia care i-au vrut raul,
Au murit subit,contopindu-se cu haul,
Si mii de stele i-au acoperit febrile,
Din aripile fetei plapande si umile.

Ea, a lacrimat pe propriul destin,
Resemnandu-se tacuta si suferind in chin,
Si a gasit calea mult visata,
Devenind o mandrete de copil-fata.

Acolo sus Zeii i-au aratat,
Calea cea dreapta de urmat,
Ingerul nostru devenind simbolul,
Tuturor fetelor ce isi fenteaza rolul.

TRADAREA...pentru EA


Simt ca usa aceea imi e inchisa.
Eu,acea carte larg deschisa
Is la pamant de indignare!
Cu ce am gresit atat de tare?

Am pus inima pe balanta,
Daca mai are relevanta,
Si din ea au iesit stele,
Lume multa cautand prin ele.

Cum ziceam,eu sunt o carte,
Deschisa mereu, in alta parte.
Insa, acele minunate file pozitive,
Sunt intinate si radioactive.

Te-ai folosit de sufletu-mi candid,
Care era un sfaraitor carbid,
Speculand bunatatea mea,
Hranindu-te rapace si avid din ea.

Am in palme stropi de sange,
Lacrima din ochi acelasi lichid prelinge,
Oftez adanc si te-nteleg.
Nu ma razbun, nu-s bun strateg.

Si cand ai sa crezi ca m-ai invins,
Vei da de falsul Paradis,
Frumosul un recul o sa iti fie
Dar,eu nu mai sunt! Restul e poezie...

Ai sa cauti disperata un umar,
Nu vei gasi, is putine ca numar.
Si-abia atunci ai sa inteleagi
Ca acea carte mai e dar, nu-i intreaga!

Foile i se vor transforma in cristale,
Nemaiprimind a ta reala jale,
Intrebandu-te, de ce oare
Acel umar este rece? Si moare...

marți, 30 decembrie 2008

POVESTE DE IARNA

Existã o poveste fãrã nici un copil care sã o rosteascã în paşii lui spre visare, o poveste pentru oameni ca noi, mereu grãbiţi sã realizãm nimicuri, sã recreãm valori şi sentimente, mereu alergând pe drumuri individuale…O poveste ce nu începe cu “a fost odatã ca niciodatã” ci, “ a fost dintotdeauna un om…”


A fost dintotdeauna un om ce nu s-a bucurat de sãrbãtori pentru simplul fapt cã nu credea în ele. Nu a reuşit nimeni sã-l convingã ca Iisus s-a nãscut. Sau cã Moş Nicolae şi Moş Crãciun existã. Sau cã Noul An e un prilej de sãrbãtoare.

A fost dintotdeauna un om ce nu s-a dat în lãturi în a celebra dupã datinã Sfântul Crãciun şi Noul An, sacrificând oricât pentru ca oamenii din jurul lui- familie, rude, prieteni, cunoscuţi şi strãini- sã se bucure de bucate preparate cu drag, de bãuturi cu gust ales, de muzicã şi de dans, dar mai cu seamã de plãcerea de a sta împreunã la o taclalã.

A fost dintotdeauna un om ce se regãseşte în fiecare dintre noi. Sunt ani în viaţa noastrã când nu mai ne dorim nimic de sãrbãtori decât sã dormim, când nu mai muncim nimic pentru masa de Crãciun şi de revelion, când bradul fie nu mai are rost sã îl avem, fie îl cumpãrãm gata împodobit. Sunt alţi ani când ne trezim în zori spre a pune coca pentru cozonaci, când plecãm la colindat cãtre pãrinţii, cãtre prieteni, când ne gãtim cu fast şi emoţie pentru petrecerea de revelion.

A fost dintotdeauna un om ce te priveşte. De fiecare datã nu îţi spune nimic. Doar îţi lasã-n palmã o oglindã, puţin zgâriatã, puţin prãfuitã. Iar abia atunci când simţi cã ceva îţi lipseşte, abia atunci amintindu-ţi de ea, te priveşti. Şi în acel moment realizezi ce ai uitat sã faci, sã simţi, sã trãieşti.

A fost dintotdeauna un om ce te aşteaptã sã-i scrii, sã-i zâmbeşti, sã-i spui despre tine, despre lumea ta, despre visele şi credinţele tale.

A fost dintotdeauna un om ca tine…

Povestea se încheie aici, fãrã învãţãminte, fãrã eroi. Dar te lasã pe tine sã o continui. Sã îi spui despre omul care eşti tu în luna decembrie, când timpul te aşeazã între credinţã şi civilizaţie şi între tradiţie şi filosofia unui nou început.

Somn uşor, în visul tãu sã pãtrundã gândul înţelept şi bun, iar în urmãtoarea zi sã ai lumii ce povesti…!

Neincrederea

Neîncrederea ta
iluziile tale
datul de suflet
diamant
unora ce poartă
ca bijuterie
ciobul de sticlă
te-a adus
pe buza deznădejdiilor...

Nu fii copil
iubirea de iubire
nu se mai poartă
scara valorilor
urcă în jos
implozia
neamurilor
este deja confirmată...

Deşteptarea
doarme barbar
de mai bine
de două mii de ani...

Nu ţi-am mai scris. Nu pot minţi că-mi pare rău... Tu te-ai născut sub zodia adevărului, minciuna nu te-a vrut la balul ei... dacă ai fi avut ochi de auzit ceea ce-ţi spusesem cândva, nu m-ai fi lăsat cu mâna întinsă... am fi trecut pe sub curcubeu împreună... Nu-mi mai vand cărările sufletului, cine vrea suflet nu are decât să şi-l descopere singur... Nu ştiu să merg prin noroaie... Mi s-a făcut dor de mine şi uite, în lumea asta cenuşie nu mă găsesc...
Şi pe tine, deşi eşti acolo în lume, te iubesc tocmai pentru culoarea sufletului tău... sau poate ca te iubesc fiindcă eşti - un soi de curcubeu prin care respir.

Tacerea ta....pt tine minunato

De ce să-ţi simt tăcerea
umplându-mi de venin
nemângâierea
de ce te simt
încărcându-mi venele cu foc …
ce timp nărod
ce clipă crudă…
ce n-şelătoare e simţirea
dezonorantă-i parcă amintirea
iluzii dai
împodobite-n realitate
miraj meschin
de ce nu sapi
să ieşi
la libertate?

Omul invidios...

Viaţa este un amalgam de frumos şi urât, de iubire şi ură, care interacţionează în oameni, iar raportul dintre pozitivităţi şi negativităţi ne determină calităţile şi defectele.Femeia defineşte noţiunea de frumuseţe, dacă n-ar fi ea n-am înţelege frumosul.Iubirea unui bărbat este o sete de frumos şi o dorinţă de a poseda acest frumos.
Din experienţe acumulate în timp învăţăm ce-nseamnă să fii om : un înger întinat de păcate şi ispite, cu aripile rupte de dezamăgiri şi eşecuri, un pelegrin în căutarea fericirii şi iubirii.
Toţi purtăm ascuns adânc în noi un spital cu fiinţe groteşti, care se numesc obsesii, boli psihice, renunţări, blazări, angoase, etc, însă chirurgul numit raţiune le operează prin voinţă şi pragmatism, pe unele le vindecă, pe altele, incurabile, le aruncă în gunoiul existenţial.
Dacă am avea puterea de a vedea înlăuntrul oamenilor, ne-am îngrozi de ce-am descoperi: simptome ciudate erodând emoţiile, variaţii bizare ale stărilor sufleteşti, o conversaţie unică între sine, egoism şi lăcomie.
Printre bolile sociale contemporane, un loc aparte îl ocupă invidia.Invidia este egoismul celui care se crede nedreptăţit, când starea lui materială reflectă obiectiv potenţialul şi capacitatea lui de a-i depăşi pe alţii sau de a fi întrecut.
Invidia este o plăcere sadică a celui infectat de această plagă lăuntrică, de a-şi calomnia prietenul, de a bârfi calităţile cunoştinţelor şi de a defăima iubita altuia, insinuând că este infidelă.
Omul invidios se încarcă cu energie negativă şi cu efervescenţe ale urii, cu care îşi hrăneşte sufletul funebru.Îşi găseşte în egoism un aliat cu care atacă cu perfidie cinstea în omul integru.Prin calomnie falsă creşte un ideal negru, iar omul bolnav de invidie decade într-un vârtej de bârfă şi răutate, răscolind ambiţiile nejustificate.
Omul invidios este o fire mărginită care are cu prostia o relaţie specială şi dispreţuieşte omul superior, cu care intră într-o emulaţie ridicolă.
Spre deosebire de oamenii buni care percep realitatea ca o armonie cu sine înşişi şi cu ceilalţi şi care transformă existenţa disonantă în eufonii senzoriale, oamenii invidioşi sunt străbătuţi de dezarmonii şi stridenţe interioare, de strigăte asurzitoare de ură şi de grimase sinistre de răzbunări.
Oamenii invidioşi îşi spală minciuna în întuneric, o îmbracă în umbre şi o trimit în oamenii deschişi deghizată în cuvinte onctuoase.
Dacă am putea pătrunde în sufletele răscolite de invidie, ne-am înspăimânta de mormintele imense în care au fost îngropate calităţile, de spaţiul infernal în care arde iubirea şi de ura colosală care tronează înlăuntru.
Fiecare ne luptăm cu fantome existenţiale, unii reuşesc să le dizolve prin raţiune, alţii se lasă posedaţi iremediabil de ură şi invidie.

luni, 29 decembrie 2008

când n-am să mai fiu eu
am să învăţ să spun
iartă-mă
şi am să ies din cuvinte
punându-ţi pe buze tăcerea

când n-am să mai fiu eu
tu să mă cauţi
sfredelind cu privirea
adâncurile


când n-am să mai fiu eu
mă voi ascunde
umbră sub pietre
voi curge plajă pustie
măcinată de roţile timpului
Ne naştem din nimic
ca să trăim povestea unui nimic interesant...
deschidem ochii greu
căci nimicul din exterior ne orbeşte
şi nu încetăm să ne mirăm mereu
cum nimicul pe zi ce trece se înmulţeşte.
Astfel trăim cu un nimic în suflet
şi-n linişte căci pacea e divină
şi la nimic nici nu ne mimăm un zâmbet
căci nu avem nimic la rădăcină...
Suntem nimic pe lângă alţii
ei sunt nimic în faţa noastră
luna zadarnic luceşte-n vârful bolţii
şi soarele zadarnic răsare la fereastră
căci totul e nimic în lume
trecem prin viaţă fără urme
murim dintr-un nimic şi printr-o întâmplare
nimicul nostru urmaşi nu are...
Ne naştem din nimic
ca să trăim povestea unui nimic interesant...

Am dedus că viaţa pâmânteană ar putea deveni o adevărată peliculă divină,
dacă oamenii nu s-ar speti să o aglomereze cu viitoare religve materiale,
ci s-ar înfrupta mai des din bucătăria frumuseţii ei spirituale,
care prin legile-i înţelepte va înflori sănătatea, fericirea şi pacea sufletească a omenirii.

Am învăţat că nu râvnesc şi să nu imit pe nimeni niciodată, pentru fericirea searbădă a confortului material,
dar să fac tot posibilul să arăt oamenilor din jurul meu cât de aproape şi de sănătoasă este fericirea spirituală,
trebuie doar să şi-o dorească cu adevărat şi să-i respecte câteva norme elementare de morală,
apoi trăgând o linie de fracţie să calculeze cu mintea sufletului câtul dintre fericirea materială şi cea spirituală şi să aleagă.

Am înţeles că nu întâmplător viaţa pământeană are scară de valori;
dacă pe ea nu s-ar coborâ măcar o dată în infernul mizeriei morale nu avem cum să râvnim la caracterul frumos al înţelepciunii.

Am dedus că în travaliul vieţii pământene, iubirea umană ridicată mai presus de cea Divină, transformă viaţa oamenilor în episoade dramatice şi poate educative până la sfârşitul ei.

Am înţeles că oricât de ateistă şi nesaturată este stiinţa omenirii, în faţa neputinţei şi a morţii îngenunchiază la picioarele Divinităţii cerându-i cu pioşenie ajutor şi îndurare.

Am dedus că oamenii aţâţaţi de poftele cunoaşterii, dezgroapă barierele enigmelor ascunse de frământările trecutului, eliberând odată cu ele şi blestemele lor.

Am înţeles că energia apei este însetată de sărutul rece al pământului, ca plămânii focului de oxigen, ca aripile aerului de libertatea mişcării şi ca omenirea de fericirea supremă, încă umbrită de caprici ispititoare.

Am dedus că din coastele neprevăzutului curios s-au născut legile universale, dar că ele au suport divin.

Am înţeles că mai uşor scoţi apă din inima stâncii împietrite de timp, decât să scoţi prostia din omul catâr şi capriciile din femeia frumoasă.

Am dedus că în temniţa singurătăţii se aprind făcliile cugetărilor, idolii albi sau negri ai firii omeneşti, autocunoaşterea şi deseori moartea.

Am dedus că omenirea şi cercetarea universului înconjurător oricât de perfecte ar deveni se vor termina într-un punct mort ca şi construcţia turnului Babel,
probabil că şi Geneza are anotimpuri şi luptă pentru regenerare.

Am înţeles că arta pământenilor de-a trăi în armonie cu mediul înconjurător este un dar divin, care cere mult respect pentru Decalogul biblic.

Singurele lucruri care mă doboară
sunt Cuvinte care nu le-am spus.

În mine, Sunetele-ncep să doară.

Mi-e frică că voi uita să îţi vorbesc.
Nu mă-nţelegi..

Am vrut să vă împărtăşesc povestea mea. Pentru că în spatele aparenţelor se află un om deosebit. Nu unic – tocmai de aceea deosebit. Luaţi-o aşa: Viaţa este pânza, Povestea este pictura, iar culorile... culori nu există, este doar un ‘peisaj în alb’. Deoarece povestea mea surprinde părţi din poveştile voastre. Astfel ‘Voi’ deveniţi în mod automat un întreg. Iar Întregul sunt Eu, pentru că Eu inţeleg acum (!), Voi doar ‘veţi înţelege’... în ciuda faptului că ne învârtim în grupuri sociale diferite, că purtăm haine şi accesorii care ne diferenţiază, că purtăm măşti ale indiferenţei, voi toţi sunteţi ca mine. Da! Astăzi vă declar război! Căci cine sunteţi voi să mă criticaţi? Să mă judecaţi după cateva cuvinte, cuvinte care sunt menite să îmi exprime sentimentele? Voi nu vedeţi decât ceea ce vreţi să vedeţi, eu văd ceea ce trebuie. Mă uit în juru-mi şi sunt dezgustată de ‘hainele’ cu care vă acoperiţi golul sufletului: ipocrizie, ignoranţă, cinism. Vă provoc să recunoaşteţi că nu sunteţi ceea ce v-aţi vrea a fi... Aveţi tăria să vă bateţi, dar nu aveţi tăria să recunoaşteţi că aţi fost bătuti; aveţi curajul să faceţi bungee-jumping, dar nu aveţi curajul să cereti ajutor in momente de cumpănă; ştiţi să iubiţi uratul, dar nu ştiţi să urâţi frumos. De ce pentru Dragoste există o mie de feluri de frumuseţi, dar pentru Ură nu există nici măcar un cuvânt frumos? De ce toţi ridică în slăvi Iubirea, dar nimeni nu apreciază Ura? .....
Rămâi o amintire, tu ai ales;
şi m-ai lăsat să plec mult prea uşor.
Ai fi putut să mă opreşti, dar n-ai făcut-o!

M-au obosit propriile-mi vise
căci vei veni ca să rămâi,
şi ştiu că-ţi vei schimba părerea
când insă, va fi prea târziu.

TRIST


Unori ma gandesc ca emotiile si trairile noastre
Sunt cele ce atrag si produc toate relele pamantului
Cu siguranta batjocorirea si terfelirea sentimentelor pozitive
Fac ca divinitatea sa-si intoarca privirea de la noi si sa ne lase
sa ne balacarim in propria noastra mizerie
Si ne place atat de mult glodul prin care ne tavalim,
ca in scurt timp lumea va deveni o troaca mondiala;

Cenusiul morbid de toamna tarzie se identifica
cu cenusiul cotidian in care traim zi de zi
Tumultul realitatii ce ne-a impresurat atat de hidos viata
lasa urme adanci in constiinta noastra
Bunatatea, iubirea, compasiunea sunt sentimente demult perimate si defaimate la tot pasul
Rautatea, invidia, decadenta sunt doar cateva din noile valori ce ne conduc existenta;

Golul din sufletele noastre ar putea crea aceea gaura neagra uriasa capabila sa absoarba intregul nostru univers murdar
Amplitudinea sentimentelor noastre pozitive cu siguranta ar umple o veche sticluta din cerneala acelor scriitori care proslaveau si cantau sentimentali iubirea
Poate a venit momentul adevarului, poate armaghedonul e atat de aproape
Incat emotiile si sentimentele “albe” nu pot sa-si faca loc de cenusiul si maleficul “negru” ce ne inconjoara;

E trist!!!

Am legat cu sfoară zilele, una dupa alta, am legat săptamâni cu suferinţe, luni cu speranţă, ani…. Am legat şi dezlegat sentimente… Am plâns cerul cu lacrimi de sânge. Am secat mări, cu oftări.
Am cucerit Universul cu un zâmbet.
M-am lăsat purtată de valurile pasiunii, am simţit prospeţimea a ceea ce e nou, m-am lăsat sedusă de mirosurile frumosului. Am pipăit şi simţit culorile.
Am văzut Lumea prin ochii tăi. Ţi-am captat atenţia prin visarea mea şi am crezut, pentru un moment, că ‘trăim’ acelaşi vis.

Te-am făcut o umbră numai a mea.
Oriunde sunt, eşti. Nu te văd.
Te simt şi mi-e de ajuns.
Numai pentru că eşti o idee.
Eşti Ideea mea.

Eşti în mine - oriunde, oricum.

Soarele va pica tristeţe în clipe pentru că tu revii.
Promiţi să pleci. Şi pleci.
Nu poţi doar să nu te mai întorci?

sâmbătă, 27 decembrie 2008


Hai să ne decojim
de ani, de clipe şi secunde,
să tăiem de pe trup
milioanele de temeri
redevenind sâmburi...

Soapta


vorbesc in soaptă cu Dumnezeu
să nu tulburăm mugurii
ce bine că mi-ai dat lacrimi
i-am zis
să pot coborî în rădăcini dulci
când mi-e somn
să pot oglindi cerul
când mi-e dor de zbor...
ce bine că mi-ai dat oasele sidefii
să sufle-n ele alizeul sentimentelor
ce bine că mi-ai dat suflet
să fac un loc de rugăciune
şi o cale spre spirală
ce bine că eşti atotputernic
şi mă faci să mă văd prin ochii tăi...

Nu mi-ai vazut sufletul


Ce suflet frumos
ai tu, pasăre,
de te primeşte cerul
în nesfârşitul albastrului său!

Ce suflet frumos
ai tu, calule,
de îţi primeşte pământul tropotul
ca ritm al inimii!

Ce suflet frumos
ai tu, lumină,
de te primeşte trupul
logodindu-te cu lumina lui!

Ce suflet frumos
ai tu, lemnule,
de te primeşte cântecul
să-i fii gură!

Pasărea m-a zburat,
calul m-a ritmat,
lumina m-a răstignit,
lemnul m-a îndulcit,
dar, tu ,
tot nu mi-ai văzut sufletul!

Tinereţe fără ramuri
cum te duci tu fără milă
ne laşi pradă amintirii
într-o linişte deplină.

Te simt cum mângâi noaptea rece
şi-ţi văd umbra rătăcind
peste vremuri mândră trece
cu albe aripi de argint.

Şi singură astăzi sunt iar
abisul îmi ispiteşte cărarea
sper şi mă rog în zadar
opreşte-mi Doamne chemarea!

Trecut-au ani plini de-ndoială
trecut-au clipe de iubire
eu mă întorc cu sfială
la un trecut de amintire...

Plutesc printre minute şi clipe
şi nu pot opri nici un ceas
şi azi când nutresc zeci de vise
azi doar o zi mi-a rămas ... .

Plouă eternitatea clipelor pierdute
Timpul iar suspină în parfum liliachiu
Speranţele noastre renasc petale ude
Şi-n jur trecutu'-adie un fior viu.

De-atâtea clipe tot curg minute multe
Şi locul meu în timp eu astăzi nu îl ştiu
Plouă eternitatea clipelor pierdute
Şi timpul iar suspină în parfum liliachiu.

Pedeapsă-mi e eternitatea unei patimi nepăsătoare
Nemuritoarea clipă zadarnic s-o măsor
Căci niciodată nu priveşti acelaşi răsărit de soare
Şi niciodată nu-l acoperă acelaşi nor.

Plouă eternitatea clipelor pierdute ...

Crezi?
Chiar crezi, că dacă stelele s-ar stinge,
doar să-ţi ascundă minciunile în întuneric,
cerul le-ar putea cuprinde?

Crezi că poţi ascunde veşnic?
Chiar dacă ochii mei nu vor să vadă,
iubirea ce ne depăşeşte?

Nu crezi c-au curs destule lacrimi?
N-au suferit destul sufletele noastre?
Cum să înduri atâtea patimi?

Crezi că mai poţi întoarce clipe?
că poţi trăi din amintiri?
când ceru'-şi va deschide a lui aripe,
vei mai putea oare să-nduri?

E o enigma în haosul uitării
un biet suflet trudit geme
o sumbră agonie-l cuprinde-n ţărmul mării
când valurile zadarnic încearcă să îl cheme

Rănit de-a timpurilor neagră ură
singurătatea gândurilor îl poartă prin ruine
din umbra anilor câte-un regret mai fură
şi apoi oftează gândind la nemurire...

M-alinţi cu tarndafiri de rouă
iar ochii tăi sunt mângâieri
îmi e de ajuns atunci când plouă
glasul dulcilor tăceri...

În aştii ochilor de gheaţă
privesc adânc şi rece
petale se trezesc la viaţă
tăcerea nu mai trece

Ascult încet cum inima îmi bate
şi tu asculţi acelaşi gând
din depărtări îndepărtate
aud un glas duios chemând

Şi-n fiecare seară găsesc acelaşi vis
tăcerea de afară mă duce în abis
miracolul iubirii se naşte veşnic sfânt
căci glasul de vioară tăcerea mea a frânt

Din departări albastre te-apropii tremurând
şi glasurile noastre se sting într-un cuvânt
aştept o mângâiere să sfâşie tăcerea
dar tu te pierzi în noapte... eu mă trezesc aievea...

Şi dintr-un strop de soare
al nopţilor de ieri
se naşte o chemare
Glasul dulcilor tăceri!

E greu să treci prin viaţă
ca printr-un labirint
e greu să fii de gheaţă
când alţii mereu mint!

Să preţuieşti ce ai
poate nu-i de ajuns
şi dacă ceri mai mult
arar primeşti răspuns!

Iubire?
prea vag...
Speranţă?
ispitele atrag...
Frumuseţe?
mult prea efemer...
Tristeţe?
când lacrimile o cer...
Fericire?
speranţă când iubeşti...
Destin?
nu i te-mpotriveşti...
Trădare?
da eşti tu...
O lacrimă?
prea multe dar nu...
Trecut?
unde mergi oare?
Amor?
e doar plăcere înşelătoare...
Un început?
iarăşi cu stângul am pornit...
Sfârşit?
Of, iarăşi te-am găsit...

Când îmi lipseşti...
Mă plimb printre şoapte;
O perdea de frunze uscate
Mă poartă în viitor.
Mă joc cu liniştea pictată
De trăiri neîmplinite.
Sărutari de soare
Se strâng să-mi încălzească prezentul plin de vise.
O pasăre din ţinuturi magice
Îmi cântă simfonia inimii
Şi adorm purtată pe braţele unui copac
Născut din două lacrimi cristaline.


Când imi lipseşti...
Mă plimb printre nori de flori
Un cor de zâmbete mă întâmpină din nou
Se zbat privirile ce mai caută şi astăzi
Un prezent perfect cu imagini clare
Ce reprezintă dorinţa unei iubiri înălţătoare.
Să simt că pot atinge la infinit
Ceva de atins şi neatins....
O flacără aprinsă din două suflete pereche.
Nu lăsa speranţa să adoarmă astăzi...
Visează că-ţi doreşti
Să ajungi până în adâncul chemării mele.
Te aştept şi azi....la fel ca ieri, la fel ca mâine.

Strop de iubire...


Îmi acopăr ochii
cu o eşarfă albă de mătase
să nu mi-i vezi când sunt
ca două păsări sălbatice.
Am întrebat ziua şi noaptea,
soarele şi luna,
pământul şi cerul,
sufletul şi gândul
unde este câmpul bătut cu albăstrele,
unde sunt serile cu miros de viorele?
Ochii mei încep să semene cu toamna
iar priviri rătăcite sugrumă realitatea.
Îmi acopăr chipul
cu un strop de iubire
Nu vreau să vezi în ochii mei
pata de cer unde zboară doi pescăruşi cu aripile ude,
unde nimeni nu strigă doar gândurile vorbesc
Îmi acopăr ochii
cu un nor întreg de stele
să nu vezi că încă te iubesc.

Inima ta sau un fluture de gheaţă?
Sufletul tău sau dansul unui cocor?
Şi inima şi sufletul
Coboară amândouă;
Caută printre umbre
Palatul de cristal în care îţi este ascunsă viaţa,
Fericirea ce ajunge până-n poarta nemuririi,
Corăbii ce duc spre tărâmul împlinirilor.
Se face frig...îmi bate-n geam un gând de-al tău,
Se strecoară şi vrea să rupă din inima mea, o floare.


Inima ta sau un cântec fără sfârşit?
Sufletul tău sau o primăvară fără flori?
E frig la tine...
Privirea îţi este rece ca lumina lunii,
Chipul întunecat ca o furtună,
Viaţa ta şi-a pierdut dulceaţa într-un basm
Unde durerea se sărută cu plăcerea.
Nu mai esti printesa de gheata,acum esti regina fluturilor de gheaţă...
Ţi-a lăsat o stea rănită
În dansul firav al unei balerine,
Ţi-a lăsat inima unui fluture de gheaţă.

Scrisoare pentru îngerul meu păzitor


O lumină se zăreşte pe bolta neagră-a nopţii
O stea apare din nimic şi luminează sorţii.
Un veşmânt imaculat, două aripi albe
Înconjurate de crizanteme şi lalele dalbe,
Un trup curat, neîntinat se iveşte din neant....
C-un zâmbet iubitor şi cald în jur priveşte
Trandafirul uscat din vază înfloreşte.
„Eu sunt cel ce apără” rosteşte.
„Dacă vreo dorinţă ai, vorbeşte!”

Privesc oamenii săraci,
Privesc oamenii-mpăcaţi.
Privesc pasărea de după geam,
Privesc peştele de sub ocean.
Privesc oamenii ce dispreţuiesc,
Privesc oamenii ce se iubesc.

Analizez contrastul şi grăiesc:
„Vreau ca minciuna să dispară,
Adevărul să apară.
Vreau ca ura să se facă uitată,
Generozitatea să fie-nvăţată.
Vreau fericire şi iubire,
Să nu existe dor sau despărţire!
Să nu distrugem tot ce ne-nconjoară,
Căci mai târziu noi vom simţi
O bucurie-amară.
Nu vreau tristeţe, vreau credinţă!
Să ne-ajutăm, să ne iubim.
Nu vreau durere, vreau dorinţă!
Să nu minţim, să nu rănim!
Vreau ca toţi spre lumină să pornim!”

Îngerul zâmbeşte
Timpul se opreşte.
Lumea se schimbă
Ca reflectată-ntr-o oglindă.
...........................................
Ceasul iar porneşte
Timpu-ntinereşte.
Îngerul se-nalţă
Cu o altă faţă.

vineri, 26 decembrie 2008

Am renascut


Am renascut din roua unui cantec
Si-am colindat prin departari de dor.
Am poposit pe aripi de fluturi
Si casa mi-am facut-o dintr-un nor.

Cand am crezut ca viata e durere,
Cu sufletul de dragoste flamand
Am transformat durerea in pulbere de stele
Si-am renascut prin vraja unui gand

Am renascut din adieri de vise,
Am dat tristetea pe un vis frumos.
Au aparut mai multe usi deschise
Si-am inceput sa urc, nemaiprivind in jos...

joi, 25 decembrie 2008


„ Dar îngerul le-a zis: „Nu va temeti, caci va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul; astazi în cetatea lui David, vi s-a nascut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.” Luca 2:10-11

Am auzit despre o femeie care a mers într-un mare magazin pentru a-si face cumparaturile pentru Craciun. Vazând multimea ce astepta prin raioanele magazinului ca sa primeasca informatii despre produse, sau sa plateasca la casa pentru lucrurile cumparate, aceasta a mers la managerul magazinului si l-a întrebat: „ Aveti cumva nevoie de personal?”

Nu; i-a raspuns acesta! Avem destui angajati, încât sa putem raspunde tuturor solicitarilor. Atunci gasiti-mi pe cineva care sa ma asculte! a continuat femeia . Toti cei ce ati fost prin magazine în aceasta perioada, cred ca întelegeti care era problema femeii:” nu gasea pe nimeni care s-o asculte!”

Experienta acestei femei, ne aminteste faptul ca problemele si responsabilitatile vietii ne fac uneori insensibili la nevoile altora. Pentru aceasta lume în care egoismul a pus pe primul plan interesul personal, Domnul Isus a venit sa ne arate ca dragostea se daruie altora si se consuma pentru împlinirea nevoilor celorlalti.

Care-i ordinea prioritatilor pe care ti-ai stabilit-o la aceste sarbatori ? Pune-L pe Hristos pe primul loc al vietii tale si vei descoperi astfel pe cineva care este gata sa te asculte.

Rugaciune: Doamne Dumnezeule; ajuta-ma sa-mi pot fixa prioritati corecte, pentru ca în iuresul evenimentelor si-al responsabilitatilor vietii, sa pot auzi totdeauna vocea Ta. Amin.

„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit .” Romani 10: 9

Cu câţiva ani de zile în urmă, Harry Reasoner, redactorul emisiunii de televiziune „Sixty Minutes”, a scris pentru acest program ceva foarte interesant referitor la Crăciun: El credea că este ceva cu privire la Crăciun ce trece dincolo de logica umană.

De aceea a spus: „Ceea ce generează în lumea de astăzi în această perioadă această avalanşă de cumpărături şi festivităţi, este acel eveniment liniştit şi neobservat, petrecut cu mult timp în urmă; „actul întrupării Domnului Isus”. Despre acest eveniment depun marturie creştinii, anunţând că Dumnezeu a trimis pe Fiul său să se întrupeze în mijlocul acestei lumi. Pentru mulţi însă, sărbătoarea Crăciunului a îmbrăcat multe aspecte păgâne!

Sunt trei moduri în care poţi privi Crăciunul:

Unul este cel „Cinic”; atitudine prin care este privită această sărbătoare doar cu un interes material. Un timp în care să faci mai mulţi bani, profitând de creşterea comerţului.

Al doilea mod de a privi Crăciunul este cel „Ceremonial”. Aceasta este în general atitudinea celor necredincioşi. Ei respectă tradiţia Crăciunului, trimit felicitări, împodobesc bradul şi oferă cadouri. Toată sărbătoarea pentru ei înseamnă repetarea şi conservarea unor tradiţii!

Al treilea mod de a privi Crăciunul este cel „Reverenţial”. Aceasta este atitudinea celor ce cred că sărbătoarea Crăciunului este aniversarea venirii Domnului Isus în mijlocul lumii!

Pentru mulţi pare ilogică relatarea Biblică, despre naşterea Domnului Isus. Scriptura arată că un înger a anunţat o fecioară, că va avea un copil, fără ca aceasta să fi cunoscut un bărbat. Dumnezeu, pentru împlinirea planului Său, poate însă să lucreze depăşind chiar şi logica umană.

Chiar dacă naşterea Domnului Isus nu poate fi explicată logic şi înţeleasă deplin din punct de vedere teologic, este un fapt real şi de necontestat. Venirea pe lume a unui copil într-o familie aduce o nouă experienţă şi generează experienţe unice.

La fel ca noii părinţi şi cei credincioşi la sărbătoarea Crăciunului trăiesc emoţii şi sentimente specifice. Pentru ei bucuria sărbătorii nu-i generată numai de primirea unor cadouri sau împlinirea unui ritual, ci de o vie experienţă cu Cel întrupat.

Poate că nu ai trăit niciodată această experienţă la sărbători. Este timpul să înţelegi că Dumnezeu te iubeşte, chiar dacă nu eşti perfect. Atingerea dragostei Lui îţi poate da şi ţie adevărata bucurie.

Doamne Dumnezeule, schimbă-mi inima pentru ca să pot primi plinătatea dragostei şi a harului Tău! Amin.

Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” Ps.51:10

Anul trecut a fost un articol deosebit publicat de revista „Money” din S.U.A. Această revistă a întocmit un clasament al zonelor preferate de americani pentru a-şi aşeza locuinţa. Localitatea Bethlehem din Pennsylvania, a fost ultima dintre cele 300 de localităţi apărute pe listă!

„Nu mi se pare aşa de rău„ a remarcat Diane Abeles, o lucrătoare din târgul local al Bethlehemului. „Uh” a oftat primarul Joseph Daddona, din Allentown, cel care a lucrat la întocmirea acestui sondaj, cuprins în revista Money. Mama lui Lee Iacocca locuieşte aici, credeţi că acest miliardar şi-ar lăsa mama să locuiască într-un oraş care nu este propice pentru vieţuire?

Revista financiară „Money” a arătat că Allentown - Bethlehem, ocupa pe drept ultima poziţie din această clasificare datorită nesiguranţei economice din această zonă care nu oferă alte avantaje.

Dacă Bethlehemul din Pensylvania, a fost cotat al 300-lea pe lista întocmită de revista Money, pe ce loc oare s-ar fi situat Betleemul din Iudeia? Dacă ni s-ar cere astăzi să menţionăm un loc pentru a se naşte „Regele Regilor”, mă îndoiesc că Betleemul şi-ar găsi locul pe această listă!

„O Betleem oraş micuţ„ cântam noi, şi-a fost cu adevărat un oraş mic şi neînsemnat. Betleemul avea o tradiţie bogată, dar era departe de a fi un centru de influenţă şi putere în lumea din timpul naşterii Domnului Isus.

Nimeni n-ar fi recomandat Betleemul pentru a fi locul naşterii lui Mesia. De fapt Magii din Răsărit, când l-au căutat pe noul „Rege” au mers la Ieruisalim şi la casa lui Irod!

Dar acest oraş micuţ şi neînsemnat în ochii oamenilor a fost mai mult decât perfect în ochii lui Dumnezeu, pentru ca aici să se nască Fiul Său. Se pare că Dumnezeu are standarde diferite faţă de standardele noastre, pentru a evalua perfecţiunea. Betleemul a fost oraşul de baştină a lui David. N-a fost perfect în ochii oamenilor, dar a fost locul de obârşie a regelui ales de Dumnezeu, considerat a fi: ”omul după inima lui Dumnezeu”

Care sunt criteriile după care noi evaluăm oamenii? Dumnezeu priveşte la ceva diferit faţă de ceea ce noi numim perfecţiunea.

Dumnezeu se uită la inima şi la atitudinea pe care o avem faţă de El. Acesta este punctul esenţial al istoriei Crăciunului; Domnul Isus a venit la cei care au fost gata să-L primească, dând valoare locului celui mai neînsemnat!

Doamne Dumnezeule, ajută-mă să ajung la starea dorită de Tine şi să pot fi „un om dupa inima Ta”. Amin.

Sursa: www.misiune.ro

marți, 23 decembrie 2008


Cristos născut în peştera Betleemului să reverse în inimile şi în casele tuturor bucuria şi pacea sa cea sfântă pe care le-a dăruit odinioară îngerilor şi păstorilor din Betleem.


Un Crăciun binecuvântat!
Pruncul Isus

Şterge, pruncule Isus, lacrimile copiilor!
Mângâie-i pe cei bolnavi şi pe cei bătrâni!
Fă-i pe oameni să arunce armele
Şi să se strângă într-o universală îmbrăţişare de pace!
Cheamă neamurile, blândule Isus,
Să dărâme zidurile înălţate
De mizerie şi de sărăcie,
De ignoranţă şi de indiferenţă,
Discriminare şi intoleranţă.
Eşti tu, prunc divin din Betleem,
Ce ne salvezi iertându-ne păcatul.
Eşti tu, adevăratul şi unicul Mântuitor
Pe care omenirea îl caută cu şovăire.
Dumnezeul păcii, dar pentru pacea întregii omeniri
Vino să trăieşti în inima fiecărui om
Şi a fiecărei familii.
Fii tu pacea şi bucuria noastră!

Papa Ioan Paul al II-lea

Iti multumesc...Minu

Îţi mulţumesc că exişti,
Deşi simţirea a-ncercat să m-amăgească,
Iar mintea să îmi spună că nu eşti cu putinţă.

Îţi mulţumesc că exişti,
Deşi nu încetam să mă-ndoiesc,
Te-am ştiut, te-am sperat şi te-am crezut dintotdeauna.

Îţi mulţumesc că exişti.
Mă bucur că nimic nu mai contează
Pentru că eşti tu.

Îţi mulţumesc că exişti.
Îmi cert sentimentele care-ncearcă
Să stea în calea fericirii mele.

Îţi mulţumesc că exişti,
Că împreună putem fi o lume
Mai bună şi mai caldă decât tot ce ştim.

Sufletul meu nu va mai lăcrima,
Inima mea nu va mai sângera,
Mintea mea nu va mai şovăi,
Trupul meu nu se va mai stinge.
Toate îţi vor înălţa un imn
Şi îţi vor mulţumi că exişti!

Iertare


Doamne iartă-mă
Pentru că te-am uitat înainte de a te cunoaşte,
Pentru că te-am pierdut înainte de a te găsi,
Pentru că te-am urât înainte de a te iubi.

De fapt eu
Am murit înainte de a mă naşte,
Am suferit înainte de a mă bucura,
Am tăcut înainte de a striga.

Şi fără să ştiu
Am căzut inainte de a mă ridica,
Am plâns inainte de a zâmbi,
M-am schimbat înainte de a mă înţelege.

Te-am pus
În cumpăna gândirii mai întâi
Înainte de a te primi cu sufletul deschis
Ca pe o floare ce creşte în mine.

Dar acum ştiu
Că trebuie să te văd cu ochii sufletului,
Să te înţeleg cu puterea credinţei
Şi să te primesc în inimă
Fără a te judeca,
Fără a te cerceta
Ci doar a te simţi.

Unei persoane triste...

cu albastrul cerului
şterge-ţi ochii
de rănile deschise
în ziduri

cu aurul frunzelor
acoperă-ţi inima
dezgolită de zâmbet
respirată de iarnă

la focul toamnei
topeşte-ţi lacrimile de argint
lasă-le să curgă
spre stele

îşi va polei cu ele
aripa
un înger

Cand nu gasesti cuvinte
Sau cand nu poti rosti:
"Te iubesc,mi-esti drag"
Celui de langa,tine,
Pe o foaie mica
Sau pe una mare
Deseneaza o inima
Si daruieste o floare.
Simbolurile de iubire
Gasesti nenumarate
Doar inima ta
Le cuprinde pe toate.
Fiecare dintre noi credem în ceva

Cred în Dumnezeu
Deşi poate nu întotdeauna cu aceeaşi intensitate,
Dar cred...
Cred în ziua de mâine,
Deşi nu ştiu ce va fi peste cinci minute
Şi e bine să nu ştiu;
Cred în ziua de ieri,
În ceea ce am facut în viaţă
Pentru că fiecare zi este binecuvântată,
Dar rareori ţinem seama de asta;
Cred în iubire
Probabil dacă nu aş crede, n-aş exista
Şi dacă nu aş exista nu aş putea iubi
Cred în oameni
Deşi de cele mai multe ori greşesc crezând în ei;
Cred în ochii unui om necajit
De parcă n-ar putea să mintă;
Cred în fericire
Atâta timp cât sunt fericită,
Oare dacă n-am să mai fiu, aş mai crede?
Cred într-un om fericit
Dar la fel mă pot întreba oare e fericit?
Cred în lacrimi şi în durere,
Dacă nu aş crede, aş deveni imun
Şi nu aş şti să apreciez fericirea;
Cred în viitor
Probabil cred în el pentru că nu-l cunosc
Cred că toţi suntem făcuţi pentru a CREDE.

Pentru mama

Am luat viata din a ta
Si m-ai simtit pe cand nici nu eram,
In lumea asta ce eu o numesc nebuna
Si tu vedeai ca-ncet cresteam.

La prima mea-ntalnire cu tine,
Cred c-am simtit ce-nseamna "mama"
Vazandu-ti mana ta pe trupul meu
Ce-l mangaia cu firea-i calma.

Incet, incet, am inceput sa cresc,
In fiecare zi alaturea de tine
Si sa invat sa iti spun "mama",
Dar tu mai mult de-un infinit esti pentru mine.

Mi-ai dat viata din a ta
Si tot ce ai mai bun in tine am luat,
Nu ti-am cerut nimic, dar tu mi-ai dat
Mai mult decat incape-ntr-un palat.

M-ai invatat cum sa respect un om,
Cum sa-l iubesc si cum sa-i spun ce simt,
Mi-ai dat curaj cand teama eu simteam
Si imi cereai doar sa nu mint.

Sperai sa nu-ntalnesc vreodata
Minciuna si tradare-n jurul meu,
Dar cand le-am intalnit, mi-ai spus de-ndata
"Mai bine iarta, desi iti este greu".

Sper sa nu ajung vreodata
Sa vad ochii tai albastri
Scaldati de lacrimi de durere
Si sa ramana-n veci ca niste astrii.

Esti pentru mine o prietena si-o mama,
Iar eu sunt pentru tine femeie si copil;
Vom fi alaturi pentru vesnicie
Razand cu lacrimi tandre pueril.
Pentru Minu

de ti-am gresit vreodata,
sau de-ti gresesc mereu,
te rog ma iarta,
n-am vrut eu...

nu ma ierta fiindca iubesti
sau ca vrei sa fiu iertata,
ci pentru ca asa simt eu,
sunt vinovata...

si nu uita ca ti-am gresit
de-atatea ori, fara vointa
si-am plans apoi in fata ta
cu cainta...

chiar si greseala e fireasca
inca din timpuri departate
si e urmata de iertarea
de pacate...

iti cer acum insa iertare
pentru ce-a fost si ce mai este,
iar ceea ce am scris mai sus
nu e poveste...
lacrimi de fericire se perind acum pe obraji langa verdele brad/atingi cu ochii-ti inchisi o stea si prinzi un dar/umbrele serii se desfac si inunda mii de lumini,luminile vii/radiaza fata plina de bucurie de copil iar inima se salta voios/acum pasesti intr-un sanctuar de pace unde gasesti mir si vasc si..la multi ani..
in gandu-mi e liniste deplina,
in noapte bolta e de stele plina
in soapte regasesti pierduta amintire
in sufletu-ti deplina-i bucuria;

in cotidian,viata are surprize vii
in intuneric ard torte si faclii.
in dragoste nimic nu e cand totul e indeajuns.
in ceruri doar ingerii intind aripile mai sus.

in iarna primavara-i asteptata...
in ura razbunarea ucide si nu iarta,
in prietenie altruismul e de bon-ton
in armonie recastigi respectul fata de om.

SUNT

Sunt,
Lacrima ce curge pe obrazul tau,
Atunci,
cand,
Din adancul inimii
Se naste suferinta.
In nopti salbatice de mai,
Sunt mangaierea trupului muncit
de tainice dorinti.
Un inceput de-alean si dor.
Si neincrederea o port in mine
Acum,
Caci ieri,
Ti-am daruit doar adoratia mea,
Si azi
Din tot ce -a fost atunci,
Am adunat iertarea.
Ca maine cand voi fi pamant,
Sa imi pastrezi
O clipa de iubire.

IERTAREA

Spre a vorbi cu folos despre virtutea iertării – atât de firească la oamenii din neamul românesc, mereu gata să răspundă afirmativ ba şi cu efuziune, cu mâna întinsă şi un zâmbet prietenos cuvintelor: te rog să mă ierţi – se cuvine a cunoaşte că ea e de patru feluri: 1. iertarea greşiţilor noştri, 2. iertarea celor cărora noi le-am greşit, 3. iertarea de sine, 4. iertarea păcatelor şi greşelilor de către Dumnezeu.

Reluând:

1. Iertarea greşiţilor noştri e simplă, elementară şi lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat şi de îndată dă glas magicei formule atât de proprie fiinţei simţitoare şi gânditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toţi, (El ştie că este de asemenea supus greşelii şi cunoaşte ori poartă din fire în adâncul sinei sale textul Sfântului Apostol Pavel: “Nu este drept unul; nu este cel ce înţelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu; toţi s-au abătut împreună, netrebnici s-au făcut; nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este.” (Rom. 3, 10-12; Vezi şi Ps. 13, 2-3 şi 52, 3-4.) Domnul însuşi ne-a poruncit să iertăm oricând şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limită: căci ce înseamnă răspunsul dat lui Petru (Mat. 18, 20-22) “de şaptezeci de ori câte şapte” altceva decât: de infinit de multe ori, dificil fiind a presupune că omul cel mai nărăvit ne va greşi de patru sute nouăzeci de ori într-o singură zi? Iar în Rugăciunea Domnească iertarea păcatelor de către Dumnezeu e condiţionată şi pusă în concordanţă cu prealabila iertare a greşiţilor noştri, devine – cum spune limbajul matematic – funcţie a capacităţii insului de a-şi ierta semenii.
Felul acesta direct, limpede şi uşor de iertare implică totuşi două adaosuri:
a) Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptăţit, insultat, lovit, ocărât, înşelat nu avem nici o cădere a ierta, noi, pe făptaşul răului. Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o naţiune ajunge a fi obiect de discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, minţită, năpăstuită, împilată ş.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face.
Nicolae Iorga, nu numai neîntrecut istoric dar şi cugetător adânc, era convins de lucrul acesta, afirmând şi el că fiecare poate ierta numai răul făcut lui însuşi, nu altuia ori altora.
b) Nu ajunge să ierţi, mai e neapărat nevoie să şi uiţi. Iertarea neînsoţită de uitare nu înseamnă nimic, e vorbă goală, vorbărie, flecăreală, amăgire şi mască a ţinerii de minte a răului. Am cunoscut un preot, om de mare ispravă (mi-a fost cândva duhovnic), părintele George Teodorescu din Bucureşti. Obişnuia să spună enoriaşilor săi: “Vin la mine bărbaţi ori femei şi grăiesc: de iertat îl iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le răspund: zici că ierţi dar că nu poţi uita. Prea bine. Ţi-ar plăcea însă, după ce te voi fi spovedit şi-ţi voi fi pus patrafirul pe cap şi voi fi rostit: te iert şi te dezleg, să vezi că sare Hristos de colo şi-mi strigă: l-oi fi iertând Sfinţia Ta dar să ştii că Eu unul nu-l uit. Aud?”
În romanul său Madeleine Ferrat, Émile Zola închipuie groaznica imagine a unei păcătoase pe care Iisus o iartă dar Dumnezeu Tatăl nu, pentru că nu uită nimic. Lucrarea aceasta a minţii scriitorului francez (influenţat probabil de marcionism) ne întăreşte parcă şi mai mult în convingerea că iertarea e lipsită de valoare şi farmec şi de putere izbăvitoare (şi nu face, pentru a vorbi mai pe şleau, nici doi bani şi nici cât o ceapă degerată) dacă nu i se alătură uitarea.
Că uitarea e mai anevoioasă decât iertarea nu încape iarăşi nici un dubiu. E cu adevărat grea. Dar nu-i oare întreg creştinismul greu? Cei care vin la Hristos neluând aminte la paharul pe care l-a băut (paharul amărăciunii, şi până la fund) şi la botezul cu care S-a botezat (moartea pe cruce) dau dovadă că nu ştiu cărui Dumnezeu se închină şi în ce obşte se află. Desigur că uitarea e grea, precum greu îi este oricui să-şi iubească vrăjmaşii, să întindă obrazul stâng după ce i-a fost lovit cel drept, să nu păcătuiască nu numai cu fapta ci nici cu gândul, să aducă la îndeplinire toate atât de subtilele şi radicalele porunci ale Predicii de pe Munte şi în general ceea ce Domnul cere de la acei care ţin şi cutează să se numească ucenicii Lui.

2. Iertarea celor cărora noi le-am greşit pare a fi un paradox, de nu un sofism, şi ar constitui o contradicţie, o formulare absurdă. Cum oare am ierta noi pe cel de către noi vătămat? Nu-i limpede ca lumina zilei că lui îi imcumbă a ne ierta eventual pe noi?
Şi totuşi formularea nu e greşită ori forţată şi nu încape îndoială că de tot gingaş ne este a ierta pe cei cărora noi le-am greşit, adică pe acei cărora le-am dezgolit şi dezvăluit toată nimicnicia, sluţenia sufletească, nerozia, răutatea, necinstea, sălbăticia, perfidia, nestăpânirea, josnicia, bădărănia ori netrebnicia noastră. Pe cei în prezenţa cărora ne-am deşertat străfundurile tulburi ale subconştientului, ne-am dat arama pe faţă şi poalele peste cap, ne-am făcut de basm, de ocară şi de minune îi urâm. Nu lor ne-am arătat cu înfăţişarea noastră cea mai murdară şi mai ticăloasă? Nu-i nevoie de prea rafinată psihologie pentru a înţelege că de mult mai multă ruşine şi ciudă avem parte cât priveşte pe cei cărora le-am greşit noi decât în privinţa celor care ne-au greşit nouă, care s-au compromis ei în prezenţa noastră.
Să ne fie îngăduit, în această ordine de idei, a ne referi la o veche piesă de teatru a dramaturgului francez Eugène Labiche. Nu-i decât o candidă comedie profană, cuprinde totuşi o învăţătură utilă. Eroul piesei, înstăritul părinte al unei frumoase fete, întâlneşte la o staţiune de munte pe cei doi tineri care deopotrivă râvnesc la o căsătorie cu fiica sa. Tatăl – pe nume Perrichon – alunecă în timpul unei plimbări şi era cât pe aci să se prăvălească într-o prăpastie dacă nu-i întindea o mână salvatoare unul dintre tineri. E, acesta, acum sigur că el va fi alesul, în calitatea lui de binefăcător al familiei. Dar domnul Perrichon nu se grăbeşte deloc a şi-l face ginere, ba şi caută – în vanitatea sa rănită – să minimalizeze fapta salvării, afirmând că se şi agăţase de un arbore, că aşa zisa prăpastie nu era decât o groapă, că e de felul lui agil... Celălalt candidat, mai isteţ, simulează atunci un accident, dându-i domnului Perrichon prilejul de a se dovedi vajnic salvator de vieţi omeneşti. El va fi alesul!
Cazul domnului Perrichon, credem, ne înlesneşte a înţelege cât de mare este efortul cerut pentru iertarea celor cărora le-am greşit, cât curaj şi horărâre ni se cere pentru a-i privi drept în ochi, a le solicita indulgenţa, a nu le purta pică, a nu transfera asupra lor printr-un ciudat, complex dar şi logic proces psihanalitic, necazul şi stinghereala care ne copleşesc.

3. Grea este iertarea rubricată sub numărul 2, însă mai greu ne este a ne ierta pe noi înşine. Iertarea aceasta de sine reprezintă probabil etapa care implică efortul cel mai penibil şi mai susţinut întru biruirea poftei de înfrângere şi de adăpostire în deznădejde sălăşluitoare în tot omul păcătos, prototip al defetistului integral.
După ce ne-am căit amarnic, ne-am mărturisit fără reticenţe, ne-am îndeplinit canonul, am făcut penitenţă, ne-am cerut din inimă, suflet şi cuget iertare şi am vărsat lacrimile ispăşirii, urmează ca, în deplină smerenie şi nu fără cutremur, să ne iertăm pe noi înşine. Psalmul 50, desigur, ne îndeamnă să ne cunoaştem fărădelegea şi vrea să ne fie păcatul nostru pururea în faţa noastră. Iată un sfat admirabil. Dar păstrarea aceasta a păcatului în cugetul nostru să nu înceapă a dospi şi a se preface în izvor de înveninare şi de cădere în obidă pentru care nu există leac. Amintirea vie a păcatului poate fi salutară; nu-i mai puţin adevărat că poate declanşa otrăvirea lentă a conştiinţei. Scriitorul francez creştin Georges Bernandos pune pe drept cuvânt accentul asupra acestui soi de iertare cu atât mai anevoios de adus la împlinire cu cât vine în contradicţie cu învârtoşarea inimii noastre şi cu funciara noastră răutate. Suntem atât de răi şi de învârtoşaţi cu inima încât, ferecaţi în limitele orizontului nostru strâmt şi îmbâcsit, abia de ne putem închipui că există putinţa iertării. Ne asemănăm unor troglodiţi pe care nu-i poartă gândul până la conceperea marilor palasuri presărate pe întinsul lumii contemporane.

4. De aceea chiar, trecând la al patrulea aspect al iertării, ne pomenim atât de puţin pregătiţi a crede că Dumnezeu ne va ierta păcatele oricât de sinceră şi de fierbinte ar fi căinţa noastră. Dumnezeu, din fericire, e nespus mai bun decât noi şi e întotdeauna dispus a ierta. Omului însă, prea puţin înclinat prin însăşi firea lui căzută a crede în bunătatea altora şi prea puţin pornit a se ierta nici pe sine, îi trebuie un efort considerabil ca să creadă cu adevărat în posibilitatea ştergerii depline a păcatelor sale. Vechea perspectivă a talionului şi a compensaţiei mai dăinuieşte în cugetul său, împotrivindu-se învăţăturii lui Hristos, care nu pentru cei sănătoşi, drepţi şi buni a venit în lume ci pentru cei păcătoşi. În Vechiul Testament, Dumnezeu i Se dezvăluie lui Moise numai ca legiuitor şi aspru judecător; Hristos desăvârşeşte revelaţia şi ne descoperă Sfânta Treime făuritoare, mântuitoare şi mângâietoare, adică pe Dumnezeul îndurării.
De nici un folos nu ne este a crede că Hristos e Mântuitorul dacă nu credem tot atât de puternic, fiecare, că şi pentru mine a venit, ca să mă mântuiască pe mine, ca Mântuitor al meu.
Unora li se pare, poate, că păcatele săvârşite de ei întrec până şi capacitatea iertătoare a lui Dumnezeu. Întrucât gândul acesta îşi are obârşia în teama de Domnul, în umilinţă, scrupul şi delicateţe a conştiinţei, e tămăduitor şi bun. Dacă însă e pricinuitor de îndoială în eficacitatea pocăinţei, în puterea şi bunătatea lui Dumnezeu – ca pentru Iuda, şi e deci tocmai al deznădejdii – se transformă în păcat care strigă la cer, adevărul fiind că nu se află păcat a cărui virulenţă să poată frânge iubirea de oameni a Ziditorului. Pe de altă parte mai înseamnă a trece peste foarte precisele cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel de la 1 Cor. 6, 9-11, care dau categoric soluţia problemei: “Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici mahalaienii, nici sodomiţii; nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi”. Până aici textul e constatator şi rece. Imediat însă tonalitatea se schimbă şi apare făgăduinţa iertării dacă s-a ivit căinţa. Metanoia răstoarnă situaţia şi deschide orizontul mântuirii: “Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în duhul Dumnezeului nostru.” (Vezi şi Efes. 2 şi 5, 5-8.)
Poate că e bine să ne aducem cât mai des aminte de cuvântul Sfântului Isaac Sirul: “Nu huliţi spunând că Dumnezeu e drept!”, cuvânt la prima vedere paradoxal şi scandalos, în fapt profund ortodox şi adevărat, neavând de ce ne sminti. Căci dacă Dumnezeu ne va judeca numai după dreptate, suntem cu toţii pierduţi, nici unul nu va ieşi izbăvit dintr-o judecată exclusiv dreaptă şi contabilă. (Psalm 129, 3-4: “De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi?”; Psalm 142, 2; “Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni dintre cei vii nu-i drept înaintea Ta.”)
Dumnezeu care – din dragoste pentru făpturile Sale – a fost drept îngăduind să moară pe cruce Acel Nevinovat, nu este, spre fericirea şi nădejdea noastră, drept în înţelesul straşnic şi neînduplecat al termenului. Dumnezeul nostru – Sfânta Treime – e Dumnezeul milei, care e un sinonim al “nedreptăţii”, adică al unei dreptăţi mai adânci, mai cuprinzătoare, mai tainice, unei dreptăţi de ordin superior. În mila Sa nespusă, Dumnezeu (despre care s-a spus că din douăzeci şi patru de ore stă pe tronul dreptăţii numai una iar celelalte le petrece pe tronul milostivirii) poate şi voieşte să ne ierte şi să ne mântuiască.

A ierta este în esenţă un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând în consecinţă ca încă o probă a prezenţei suflului divin în făptură). Singur Hristos poate, ca dintr-o ştersătură de burete, curăţa o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele şi gândurile rele ale unei vieţi omeneşti. Străduindu-ne a ierta şi învăţându-ne a practica şi iertarea în formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greşit noi, pe noi înşine după ce ne-am căit cu adevărat), ne apropiem de înţelegerea iertării divine. Nu de judecata lui Hristos se înspăimântă Marcel Jouhandeau, ci de a sa proprie: de-ar fi după mintea obtuză, învârtoşarea inimii şi îndârjita sa meschină răutate de om, el singur pe sine s-ar osândi. De iad mai degrabă bunătatea şi mărinimia Domnului ne feresc decât vrerea noastră. Greu accesibilă ne este nobleţea supremă a iertării. Şi misterul stă tocmai în aceea că puterea de sus prin milă şi prin har scoate făptura din întunecimea încrâncenării şi-i descoperă lumina de pe Golgota, neîngrădită, infinită, biruitoare a beznei. Să deprindem a crede în iertare, a îndrăzni să credem aşa, să ne rugăm a fi tămăduiţi de neîndrăzneală. Să ne deprindem a nu deznădăjdui ca Iuda – care n-a crezut nici că Hristos e de-ajuns de bun ca să voiască să-l ierte şi nici destul de puternic pentru a putea să-l ierte – ci a-l urma pe Sfântul Apostol Petru care s-a căit, a plâns amarnic şi nu s-a îndoit de voinţa iertătoare a Învăţătorului său. Să nu pierdem nici o clipă din vedere că nu mai suntem sub neînduplecata Lege, că suntem sub har, adică sub milă şi bunăvoinţă. Cele trei feluri de iertare omenească să ni le însuşim aşadar netemător, în cea dumnezeiască să avem nestrămutată încredere. Ele, laolaltă, alcătuiesc un tot inseparabil, stau la însăşi temelia credinţei creştine şi ne îngăduie a nădăjdui în sfânta milostivnică nedreptate a Domnului acum şi-n ceasul judecării noastre. Amin.

Nicolae Steinhardt

Nu mi se iarta iertarea...

E asa de greu să intelegi
Că nu pot fi supărată definitiv
Că mă doare pană dincolo de prăselele cerului
Supărarea mea accidentală...
Că asta - supărarea,
Mie imi e venin...
Nu uit, nu uit atat de multe
Din incrancenările
Celor ce-mi condamnă
De la inăltimea
Mediocră a clipei
Vesnicia iubirii
Căreia ii sunt de-o vesnicie
Mai mult decat sclavă...
Ce pot face?
La ce bun supărarea?
Mie venin nu-mi trebuieste
Lor nici atat...
Au supărările lor
Veninul lor
De ce să plangă ingerii mei
Potopul
Si eu să mă privesc
Cu toate remuscările
In oglinda
Căreia nu-i pot cere
Nici măcar
O lacrimă?!
Pe pragul Raiului creştin,
candela iubirii să vă lumineze bradul sufletului
cu tot ce este mai nobil, mai bun
şi mai frumos pe pământ.

Pe umeri de vis
În taină se naşte Isus
Mântuitorul lumii.

Pe umeri de rai
Vestesc minunea trei crai
Domnul veghează.

Îngerii cântă
În hamacul iubirii
Pruncul visează.

Podoabe de vis
Brăduţii au cuprins
Moş Crăciun e pe drum.

Colinde sfinte
Pacea lumii cuprinde
Cerul s-a deschis.
cuget la ceia ce sunt

şi mă întreb fără a clipi

care e rostul meu în lume?

simt că trăiesc un moment,

asemeni unui licăr de stea,

ce răsare,luceşte şi apoi dispare.

că sunt prezentă sau nu,

e un lucru la fel de banal

ca flacăra ce arde mocnind .

Sufletul meu sper să existe şi după...

o flacără vie simt că-l ţine-n mişcare

în el încape întreaga iubire,

iertarea îşi face casă acolo.

mi-e dor de o lume mai bună.

şi aş vrea ca toţi să-nţeleagă

că fiecare om în călătoria prin viaţă

e călăuzit de o stea ,ce-o vede fiecare,

în zorii zilei, dimineaţa.
Colind de departe-

Colind cu şoapte în miez de noapte;
Colind cu flori de sărbători;
Colind cu gândul, la tot Pământul;
Colind din seară până în zori.

În noapte-albastră, la o fereastră
Cu flori de gheaţă ce se topesc;
Magii cu steaua înfruntă neaua
Şi vestea bună, la toţi vestesc.

E noaptea sfântă, când Maica blândă,
În ieslea rece ni l-a adus;
Mielul jertfirii şi-al mântuirii,
Lumina lumii, Domnul Iisus.

Maica stă trează şi alăptează,
Pruncul din faşă în frig şi ger;
Cu umilinţă, pentru credinţă,
Trimis-a Domnul darul din cer.

Doamne Iisuse, din veacuri duse,
Pentru credinţă din nou te naşti;
Crăciunul fie spre bucurie,
Ca şi-Nvierea în zi de Paşti.

Din depărtare, spre neuitare,
Vă cânt colindul cu lerui-ler,
În noaptea mare, la fiecare
Purtând lumina stelei din Cer.

A câta oară Domnul coboară?
Deschideţi poarta, ca să-l primiţi!
El vă aduce jertfa-i pe cruce
Şi-mbărbătare celor umiliţi.

Colind Pământul, purtând cuvântul
Învăţăturii lui Dumnezeu;
Primiţi-l iară la drum de seară;
Primiţi în case, colindul meu.
Ascultă cum ninge Crăciunul,
şi-n suflet deschideţi cămara,
prin gardul rămas în afară,
să piară povara de umbre

Prea alb,nu-i de-ajuns cât se poate,
nici cerul nu-i, veşnic iubire,
dar ninge cu-atâta candoare,
şi ura se scurge din mine

Isus e aici şi departe,
cu El voi cina,şi-n colinde,
vin glasuri de îngeri aproape,
la steaua ce-n noapte s-aprinde



Un Crăciun fericit pe care să-l împărţiţi cu toţi cei dragi vouă.

luni, 22 decembrie 2008

Am deschis ochii şi nu erai aici
Mi-aş fi dorit să te aflu mai devreme
Dar sunt recunoscătoare că cineva sau ceva
Te-a trimis la mine
Eşti ca o stea căzătoare
Pe care vreau să o inalţ din nou
Deşi poate-ai fi vrut să te stingi
Pentru a odihni o durere lăuntrică
Vreau să fiu lângă tine
Şi să sting focul
Ce arde cu înverşunare înăuntrul fiinţei tale
Azi nu ţi-am spus cât de minunat eşti
Şi regret
Nu am rupt o fărâmă din timpul meu
Pentru a te săruta
Şi acum îmi pare rău
Unde eşti acum când iţi simt lipsa?
Eşti motivul pentru care
Am continuat să sper şi să cred în iubire
Şi în puterea ei tămăduitoare
Povestea abia a inceput
Şi îngerii mei cântă un imn
Pe care mereu il recunosc
Atunci când inima mea e pregătită să fie dăruită
În momente ca acestea tot ce vreau
E să stai lângă mine şi să asculţi
Ale inimii mele şoapte
Versuri de mărgăritar dintr-o romanţa pierdută
Închinată ţie
Dar gata să reînvie
Fii călauza mea în întuneric
Şi voi fi lumina ta
Fii încrezător în cărările ce se deschid în faţa ta
Şi am să fac trecutul să pară mai uşor de suportat
Noapte de noapte închid ochii gândindu-mă
Cât de mult îmi doream ca cineva
Să mă accepte aşa cum sunt
Şi iţi mulţumesc pentru faptul că exişti şi îmi dovedeşti
Că mai există în mine ţă
Căci nu totul e pierdut, când o inimă curată se deschide
Ca o poezie fără virgule
Aşa ar trebui să curgă iubirea din sufletele noastre
Ca mierea ce imbălsămează buzele zeilor
Fii inspiraţia mea
Şi am să fiu primavara din inima ta după o iarnă aspră
Fii adierea mea de vânt
Şi am să fiu trandafirul cel mai suav din grădina inimii tale
Iubirea e un sâmbure pur ce trebuie sădit cu atenţie
Noi îi dăm viaţă şi tot noi il ucidem uneori înainte să dea rod
Ghiocelul e vestitorul primăverii
Iar sărutul e vestitorul unei noi poveşti de dragoste
Iţi aminteşti ce mi-ai spus când ma strângeai prima dată în braţe?
“Ştii că nu ţi-aş da drumul pentru nimic în lume…”
Iar eu stăteam ca o pictură intre braţele tale puternice precum o ramă
Şi iţi adoram răsuflarea sperând să faci exact ce mi-ai promis
Vreau să citesc în ochii tăi poezia cea mai frumoasă
Nu îmi promite nimic pentru că totul în viaţa aceasta e spontan
Şi nimic nu poate fi prevăzut
Deci maine daca nu voi fi aici
Ai încredere că o dată cu prima noastră îmbraţişare şi primul nostru sărut
Ai sădit în mine sâmburele unei iubiri gingaşe
Şi de dragul tău nu voi pieri
Nimic nu e mai frumos pe lume decât să crezi cu tărie în sentimentele tale
Şi să le exprimi după voia inimii
Eu mereu am scris când tristă priveam la ploaia de afară
Cuvintele se aşezau singure pe hârtie aşa cum picurii de ploaie băteau în geam
Nu toate poeziile sunt triste şi nu tot poetul e îndragostit
Aşa cum mă simt eu acum
Dar toţi au acea dragoste pentru frumos şi ceea ce se numeste arta
Tu eşti prinţul din povestea mea şi ori de câte ori vei fi departe
În inima mea vei exista, iar când pe chipul meu
Se vor prefigura lacrimi de disperare
Iţi voi scrie fărâme de suflet
Exact ca acum
Cand mi se face dor…
Sorbeam din cupa amărăciunii
când m-a stropit în faţă
adevărul crunt al vieţii
mi-a smuls ultima speranţă.
si-a curs o lacrimă,
apoi a doua,
şi-n palme tu mi-ai curs
ca roua.
tu eşti licoarea fermecată
ce-alungi teama de îndată.
tu eşti stea între stele
cea mai curată între ele.
de ce-al meu suflet
l-ai furat
de ce pe gânduri eu am stat,
când braţul tu mi l-ai întins?
când tu cazi,
vezi tu...cad şi eu
tu mă ridici
precum un zeu
şi cu privirea-ţi fermecată
alungi tot greul de îndată.
sunt umbra ta,
şi vânt şi apă;
aş vrea să-ţi fiu
şi nea şi ploaie
să-ţi cad pe umeri goi, şiroaie.
să-ţi umplu visele cu stele
tu să fii rege între ele.
peste oceane de emoţii
să navigăm în voia sorţii.
când norii negrii se arată
şi frica mă cuprinde toată
tu-mi eşti lumină şi-mi eşti soare
o flacără biruitoare
domnind peste-al meu suflet laş,
deschizi iubirii-un nou făgaş.
cu pana-ţi scrii pe-a mai grea tâmplă
"În viaţă totul se întâmplă...
Cu un motiv".

Iarna in sufletul meu...din nou

Mai bine-acum
Decat niciodata,
Inainte sa devina viata toate-un scrum,
Vreau sa iubesc, macar o data.

Un sentiment atat de pur si de suav
Nu se stinge prea curand…
Precum zapada se asterne lin
La poarta raiului asteptand
Un loc sa isi afle
Numai al ei,
Un alb imens, desavarsit,
Ce sa dureze-o vesnicie.

Atat de curata e iubirea,
Incat orice durere
Se vindeca printr-o apropiere
De cel ce iti aduce in suflet…linistea.

Te iubesc, în tăcere, de atâta timp
Şi fiecare clipă ce a trecut printre noi
Ne-a adus mai aproape, deşi parcă niciodată
Nu te simt langă mine…

Timpul… De ce timpul e atât de avar cu noi?
Şi de ce se iscă atâtea probleme?
De ce nu există echilibru între timp şi iubire?
De ce ne stă la dispoziţie atât de puţin timp,
Când am vrea să strângem întreaga lume la piept?

Norocul meu e că soarta te-a călăuzit spre inima mea,
Şi am devenit un om mai bun, datorită ţie,
Ochii mei işi deschid pleoapele doar pentru a te imortaliza în suflet,
Buzele mele îţi cântă asemeni unui imn, numele,
De fiecare dată când chipul tău străbate-al meu gând.

De ce trebuie oare să ne dorim mereu mai mult?
Eu nu-mi doresc nimic, decât pe tine,
Pentru că tu eşti totul.
Nu am nevoie decât de o secundă lângă tine,
Pentru că tu eşti infinitul.

De ce atunci când ne izbim de realitate
Tindem sa trăim închişi într-un basm umbros?
Ce sunt visele de fapt? Iluzii? Ce sunt iluziile?
Ştiu doar:
Că atunci când îmi închid ochii, apari tu.
Când îmi unesc buzele pentru a face linişte,
Aş dori să zbier, să ştie toţi că te iubesc.
Că mâna mea îmbraţişează aerul singuratic,
Mereu când aş vrea să te stâng la piept.

Există adevăruri etern valabile,
Există neajunsuri mereu adâncite,
Pentru mine tu eşti singurul etern adevăr,
Iar în lipsa ta,
Sufletul meu e izvor de neajunsuri.

Iată cum înainte,
Ţi-aş fi scris aceste rânduri înecându-mă în lacrimi
Acum mă regăsesc zâmbind, uitând de durerea simţită ieri,
De timp; clipele au trecut pe măsură ce inocentă,
Privirea ta, vindecă rănile lăsate de trecut
Pe abisul sufletului meu.

De teamă că s-ar frânge şi cel mai de seamă vis al meu,
Melodios cântec, numit iubire,
Te-aş privi în ochi, îmbătată de inocenţa lor,
Mi-aş lua inima în dinţi şi ţi-aş spune:
–Te iubesc!
Te iubesc de atâta timp şi nu găsesc momentul
Prielnic să îţi dovedesc că eşti singurul pentru mine.

Ştiu că poate pentru tine a iubi e prea banal,
În fond, ce e iubirea? Caută în adâncul sufletului tău
Şi tot nu vei găsi un răspuns adevărat.
Eu ştiu doar că singurul răspuns pentru mine, eşti tu.

M-am obişnuit ca atunci când te simt departe
De calmul fiinţei mele,
Să vărs lacrimă după lacrimă, în speranţa că astfel
Voi clădi chipul tău dintr-un ocean de lacrimi,
Iar când al tău glas îmi lipseşte, să strig mut la cer,
Aşteptând un semn, o sclipire doar,
Să ştiu că undeva, şi tu priveşti aceleaşi stele.

Rugaminte



Unde te-ascunzi, tu, fericire,
De nu te aflu nicaieri ?
De ce-ai fugit iar de la mine
Si m-ai lasat sa plang spre cer ?

O clipa doar, tu , implinire,
Sa te cobori dispre-ai tai nori
Iti cer cu- umila inchinare
Mai grabnic, dar , sa te cobori!

Sa iei la pieptul tau durerea
Ce-atat m-a amarat,
Alina-mi duhul, da-mi iubirea
Dupa care am tanjit.

Simt nevoie sa-i multumesc unei fiinte minunate pentru ca exista si pentru ca datorita ei exista acest blog...iti multumesc cu toata fiinta mea pentru tot ce ai facut si poate vei mai face pentru mine.Pentru mine esti cu adevarat o MINUNE.MULTUMESC

Pentru clipele frumoase,
Pentru bunatatea ta,
Pentru zilele-nsorite,
Iti multumesc Anca.

duminică, 21 decembrie 2008


Bucuria de a iubi - Osho
fragment din cartea Farmacie pentru suflet de Osho

Atunci cand iubesti, esti plin de bucurie. Cand nu poti iubi, nu ai cum sa
fii fericit. Bucuria este o functie a iubirii, o umbra a acesteia. Ea urmeaza
pretutindeni iubirea.
De aceea, deschideti-va din ce in ce mai mult fata de iubire si veti deveni
din ce in ce mai fericiti. Nu va trebui sa va intereseze daca iubirea va
este returnata sau nu; acest lucru nu are nici cea mai mica importanta.
Fericirea urmeaza pretutindeni iubirea, indiferent daca aceasta din urma
este returnata sau nu sau daca celalalt ii raspunde cu aceeasi moneda.
In aceasta consta rezultatul iubirii, in faptul ca valoarea ei este intrinseca.
Ea nu depinde de raspunsul celuilalt, ci va apartine in intregime
dumneavoastra. Nu conteaza nici pe cine iubiti: poate fi un caine, o
pisica, o piatra sau un copac.
Asezati-va langa o stanca, cu o atitudine plina de iubire. Purtati un mic
dialog. Sarutati piatra si asezati-va pe ea. Simtiti-va una cu ea, si dintr-o
data veti simti un val de energie dublata de o bucurie imensa. POate ca
nu piatra v-a raspuns la iubirea dumneavoastra - sau poate ca a facut-o,
dar acest lucru nu are nici o importanta. Cert este ca iubirea
dumneavoastra a generat acest val de fericire. Cine iubeste este fericit.
De intelegeti acest secret, puteti fi fericit 24 de ore pe zi. Daca sunteti
plin de iubire timp de 24 de ore pe zi, fara sa mai depindeti de un obiect
al iubirii, veti deveni din ce in ce mai independent, caci veti putea iubi
fara ca cineva sa fie de fata. Veti putea iubi chiar si golul din jurul vostru.
Chiar daca sunteti singur in camera, veti umple intreaga camera de
iubirea voastra. Chiar daca va aflati intr-o inchisoare, o veti putea
transforma instantaneu intr-un templu. In clipa in care o veti umple cu
iubire, ea nu va mai fi o inchisoare. Invers, un templu poate deveni o
inchisoare daca nu este umplut cu iubire.

Să nu-ncerci viaţa s-o pricepi

Să nu-ncerci viaţa s-o pricepi,
atunci se face sărbătoare.
Şi fiecare zi s-o-ncepi,
ca un copil ce, pe cărare,
primeşte darul, numai floare,
al adierilor ce trec.
S-adune florile-n buchet,
Nu-i trece pruncului prin minte.
Din păr el le desface-ncet,
Întinde mâinile-nainte,
Si cere altele, fierbinte,
La anii tineri, care-ncep.

RAINER MARIA RILKE

Pilde...

Casa Domnului
Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi
apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică,
mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:.
- Mamă, de ce plângi?
- Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am
vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult
mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat,
unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca
vai de ea…
- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom
muta?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles
că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar
credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet
drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.
"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa
prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie
cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.”
„De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere
pentru suflet.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Cerul pământul şi lumea

Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de
un vecin:
- Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit? Niciodată nu te-am văzut
supărat.
- Foarte simplu - a răspuns celălalt, în fiecare dimineaţă, când mă trezesc,
privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate.
Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. în
cele din urmă, privesc în jurul meu lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare
dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli
sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea
ajuta, în felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.
Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în
sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte
cu drag.
"Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru
cel care e încă în ispite. " ( părintele Paisie Olaru )


Al patrulea mag

Există o poveste tare veche, care spune că, de fapt, au fost patru magi
doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut
tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o
perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Grăbindu-se să ajungă în Babilon,
unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care
nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru
a-1 îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea 1-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a
descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-1 ducea spre
Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui
Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt,
pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă
unei tinere femei copilul pentru a-1 omorî. Femeia îşi apăra cu disperare
pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:
- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va
afla de târgul nostru.
Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit.
Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă. >
Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un
singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus,
însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina,
Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate
găsi, s-a grăbit spre ludea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos
este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa
să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta
timp. însă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără
evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:
- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi
împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.
Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de fericire,
nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-
L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea
nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă,
când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:
- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...
- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul.
- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat.
Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care
îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni.
Cine nu caută nevoile celorlalţi spre a fi de folos cu ce poate, nu va găsi
mulţumire şi bucurie, nu va afla adevărata viaţă. Cu cât te apropii mai mult de
oameni, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu.
"Să dorim binele fraţilor noştri şi mântuirea tuturor oamenilor mai mult
decât pe a noastră. " (Sfântul Teodor Studitul)

Sfânta simplitate
Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie
din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate
am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe
înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la
predică?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea
să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi
le curăţă. Credeţi că au ele habar- de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea,
devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar
simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la
cele sfinte, ci şi cu sufletul.
"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume
fel de a gândi."
(Christos Yannaras)
Dragoste de mamă
O tânără domnişoară s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea,
cu multe probleme şi acum era obosită şi supărată. Mama ei, femeie în vârstă, sa
grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au aşezat împreună la masă, dar, ca orice
mamă, a văzut de îndată tristeţea din sufletul fetei şi a căutat să o liniştească.
- Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva aşa, cu una, cu
două?
Nici nu ştii despre ce-i vorba.
- Dar îmi poţi povesti - i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aş putea
ajuta...
- Cu ce să mă ajuţi, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări şi sfaturi.
Lasă-mă în pace! - a mai strigat tânăra fată şi a plecat în grabă, trântind uşa.
Spre seară, când s-a mai liniştit, când şi-a dat seama de greşeala ei, de
supărarea pe care i-o pricinuise, cu siguranţă, mamei, s-a întors. Acasă însă, şi-a
găsit mama aşteptând în fotoliul din faţa ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi
adormit.
Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au
fost lacrimile ce au urmat, zadarnică a fost toată durerea fetei. Mama murise şi
ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: "Lasă-mă în pace!".
Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi
spus, de fapt, cât de mult o iubeşte, câtă nevoie are de prezenţa ei, de sfaturile ei,
de dragostea ei - dragoste de mamă.
"După Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama." (Fericitul
Ieronim)

Nemurirea sufletului
Într-o şcoală, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre
nemurirea sufletului. Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul
profesor scoase un ceas mare de masă şi îl arătă tuturor:
- Vedeţi cum merge acest ceas? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul
ticăie şi rotiţele lui se învârt.
După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal
şi a scos mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă.
- Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă.
Tot aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască.
Sufletul este nemuritor şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nostru,
ci şi de suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu vă murdăriţi hainele sau să nu vă
răniţi lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici sufletul vostru să nu
se "murdărească" de păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă. Sufletul
trebuie să fie mereu curat, fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate
primi lumina binecuvântată a dragostei dumnezeieşti. Doar aşa sufletele noastre
pot iubi şi pot fi iubite.
"Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui
Dumnezeu, iar la Judecata de Apei, sufletul iarăşi se va uni cu trupul. "
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Liniştea sufletească
La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu - om rău, lipsit de
credinţă - care 1-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:
- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi
ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în
ceaiul pe care îl bei acum?
- Cum de unde? Simt gustul zahărului.
- Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-1 vezi. E, tot aşa simt şi
eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se
simte izbăvit prin puterea Sfanţului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie,
rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.
"Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu." (Sfântul Isaac Sirul)
Bogatie si bani
A fi sarac este o problema, care nu totdeauna se rezolva îmbogatindu-te.
Filosofia este ceea ce folosesc bogatii ca sa ne convinga pe noi restul ca a fi sarac nu este ceva lipsit de respect.
Nu este un pacat sa fii bogat - este un miracol.
Bogatul poate ca nu traieste mai mult, dar cel putin asa li se par rudelor sale sarace.
Este la fel de greu pentru un om bogat sa, intre în Imparatia cerurilor pe cat este de greu pentru un sarac sa ramana pe pamant.
Exista doua metode de-a deveni bogat. Una este sa ai tot ce doresti si alta este sa fii satistacut cu ceea ce ai. "
Bogatiile sunt mai greu de manuit decat de obtinut.
Candva oamenii doreau sa fie bogati, azi cei mai multi se multumesc sa traiasca în asa fel ca si cum ar fi bogati.
Sunt foarte multi nervi în corpul uman. S-a constatat ca cei mai sensibili sunt cei care merg de la creier la portofel.
Prostii fac uneori bani, dar si banii fac destui prosti.
Un prieten este ca banii, greu de castigat si usor de pierdut.
Saracul se plange de banii pe care nu-i poate obtine, iar bogatul de cei pe care nu-i poate tine.
Cand ajungi, în sfarsit, sa-ti cumperi masina aceea sport, esti prea gras sa mai încapi în ea.
Cei mai multi studenti stiu sa scrie acasa dupa bani în 4-5 limbi diferite.
Pantofii noi jeneaza cel mai mult atunci cand trebuie cumparati pentru toata tamilia.
Banii sunt mijlocul cel mai sigur de a intra în datorii.
Am duce-o mult mai bine cu mai putini economisti si mai multi economisitori.
Economistii ne spun mereu ca trebuie sa devalorizam leul. Ce cred ei ca face guveraul nostru de cativa ani încoace?
In zilele noastre, familia care face cumparaturi împreuna, plange împreuna.
Cu bani poti sa-ti cumperi multi prieteni. De doi bani.
Sa ai bani si prieteni este destul de usor. Sa ai prieteni si sa n-ai bani este o realizare.
Timpul desparte pe cei mai buni prieteni. La fel fac banii si casatoria.
Un prieten pe care ti-l cumperi, poate fi cumparat de la tine.
Oamenii sensibili prefera sa aiba prieteni în loc de bani - în special prieteni cu bani.
Cei ce-si permit sa joace la carti, nu au nevoie de bani. Cei ce au nevoie de bani nu-si permit sa joace carti.
Cadoul cel mai apreciat de oameni este ceva muncit de tine personal, ca de exemplu banii.
Daca banii ar putea cumpara fericirea. atunci imaginati-va ce impozite ar trebui sa platim

Dumnezeu vede si stie.
Cu mai multi ani în urma, doi frati care detineau o pravalie într-un mic orasel de tara, au constatat cu stupoare ca multe dintr-o serie de articole de pe rafturile lor, disparusera, desi în urma inventarului reiesea ca nu fusesera vandute. Fratii au tras concluziile lor si o vreme au încercat sa rezolve problema. In final, unul din ei a venit cu un plan. S-au urcat în pod si au facut o gaura în tavan. Iar apoi, pe rand, unul din ei statea în postul lui de observatie pe cand celalalt se ocupa de clienti. Ceea ce au descoperit cu privire la unii din concetatenii lor a fost uluitor! Cu toate acestea nu s-a adus nici o acuzatie fatisa: In schimb au lasat sa se înteleaga ca în tavan exista un orificiu. Furtisagurile au încetat aproape instantaneu! Dar uneori fratii observau amuzati cate un cumparator care se plimba prin magazin ridicandu-si brusc privirea în tavan, cu un oarecare sentiment de vinovatie întiparit pe figura. Multi dintre semenii nostri se comporta ca si cum, "acolo sus" n-ar fi nimeni care sa vada ceea ce fac ei pe pamant. (Sunday School Times)

Vorbe cu talc...
Cele mai importante lucruri din viata nu sunt lucrurile.
Gasirea greselilor la altii este un talent ce trebuie îngropat.
Mantuirea este gratuita, dar nu ieftina.
Dusmanii se fac, nu se nasc.
Viata este fragila, manevrati-o cu rugaciune.
Recunoasterea greselilor nu este niciodata o greseala.
Daca vrei sa omori timpul, fii sigur ca-i al tau.
Calea spre cer este sa întorci spre dreapta si s-o tii drept înainte.
Unii sunt foarte punctuali venind întotdeauna tarziu.
Dumnezeu ne vrea toata inima, desi o vrea franta.

Egoism
Egoistul este ca omul care zboara cu balonul. Toti ceilalti oameni i se par mici. El arata mic tuturora. Un egoist este omul care crede ca daca el nu s-ar fi nascut, toti oamenii l-ar fi întrebat de ce. Un egoist este omul care vorbeste atat de mult despre el însusi încat nu mai poti spune nimic despre tine însuti. Egoismul este un narcotic administrat de diavolul celor ce sufera de mediocritate. Egoismul este un anestezic generat interior care-i permite omului sa traiasca fara dureri cu el însusi. Numai egoistul sufera cu adevarat. Si tot timpul. Adevaratul egoist accepta chiar ca altii sa fie fericiti. Daca sunt datorita lui. Numai moartea egoistului este deplina. Nimic din el nu mai ramane altora. Cei care ne datoreaza totul ne sunt dragi mai presus de orice. Egoismul stasie sufletul asa cum un tigru stasie trupul. " Legea egoistului: "Scoala-te tu, sa ma asez eu" Un semn la un magazin de haine, lipit pe oglinda camerei de proba, spunea: "Obiectele care se vad în aceasta oglinda apar mai mari ca în realitate".

Intre Zambet si Suspin
PETRU LASCAU