Era odată o fată mare care, în fiecare noapte se uita la lună. În acel petec de cer argintat i se părea că zăreşte chipul unui tânăr necunoscut. Sau nu era poate decât oglindirea vreunui vis. fata aştepta şi suspina.
La celălalt capăt al lunii se găsea un tânăr care, în fiecare noapte, se uita la lună. Iar pe vălul acela palid i se părea că zăreşte chipul dulce al unei fete.
Tânărul nu era decât un biet arcaş. Astfel, într-o noapte, îşi luă săgeata cea mai bună şi mai iute, îşi încordă arcul din toate puterile şi ţinti spre chipul molcom al lunii. Săgeata, tare ca oţelul şi iute ca fulgerul, atinse luna şi desprinse din ea o bucată. Cazând, bucata se rupse în două. O parte căzu în poalele fetei, iar cealaltă la picioarele tânărului arcaş. Fiecare şi-o legă în jurul gâtului ca pe un talisman.
Se vor întâlni oare? Se prea poate.
Dar noi, fiinţe umane, suntem toţi asemenea lor, ratăcim prin lume purtând cu noi jumătatea unui vis.
Foarte probabil, nu ştii cine are cealaltă jumătate de vis. De aceea, ca să nu greşeşti, fii drăguţ cu toţi cei pe care-i întâlneşti.
Bruno FERRERO - Secretul peştilor aurii
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu