Imn pentru Soare

Eram singură. Mi-aminteam nisipul

în care mi-apăsam mâinile reci şi chipul.

Cât a trecut?

Soarele m-a privit, zeul temut.

Şi ridicându-mă ca şi alte fiinţi,

cu buze fierbinţi,

am cântat:

fii lăudat, Soare...

Arborii, frunzele nerăbdătoare

repetau ca ecoul trezit:

şi fii slăvit.

Apoi verdele câmpului,

cântecul adânc-al pământului,

imnuri pentru Soare, sonore,

laude, pământeşti-aurore

şi curcubeie

strigau: cine-ar putea să steie

înaintea ta dintre zei?

Biruită-nchideam ochii mei

plini de umbră. Plecam

fruntea-n amurg şi-aşteptam

răcoroasa noapte.

Ca mine, multe rodii prea coapte

sufereau în lumină.

Suntem oarbe, o, prea senină

ni-i carnea şi sângele sfânt.

Soare, nu ne privi, pulbere suntem şi pământ!

Astfel, imnul se făcea rugăciune.

Văile bune,

pline de ceaţă, ale pământului

ne primeau pe rând,

odată cu sfârşitul cuvântului,

oarbe, cântând