Cand cerul instelat a disparut, cand racoarea diminetii a rasarit... cand cerul e departe, cand tarana ti se pare lipita de tine... cand disperarea trece dincolo de fiinta ta... cand esti cu atata lume... si totusi singur, cand te simti singur in mijlocul multimii si iti simti sufletul colindator, care nu are pace.... nu este sedentar... cand simti ca sufletul cauta, cauta cel mai inalt munte pe care poate sa-l gaseasca... cauta cea mai mare prapastie pe care s-o traverseze... cand sufletul vrea mai mult decat i se ofera si spera la ce nu poate avea... cauta infinitul si absolutul, dar sunt asa de departe, prea departe de putinta unui om simplu... momentele cand vrei sa ridici totul... dar doar pentru a putea sa le dai de pamant cu asa o forta, incat pamantul sa te inghita cu totul... iti doresti ca soarele sa nu rasara asupra ta inca o zi, sa nu trebuiasca sa induri frigul unei zile, raceala unei dezamagiri, durerea unei pierderi, strigatul unui conflict.... dimineata cand te trezesti, nu stii la ce sa te astepti... urmeaza o zi lunga, cu bucurii, cu tristeti... dar nu stii ce iti va aduce, poate zambetul unui prieten drag, sau sunetul de razboi al dusmanului.
Avem atatea batalii de dat, parca prea multe, parca prea grele... unele parca nu merita, nu merita efortul, nu merita sangele pe care trebuie sa-l varsam, ego-ul peste care trebuie sa trecem, mandria pe care trebuie sa ne-o calcam in picioare... dar parca, parca... exista lumina undeva departe, in apusul unui soare, in rasaritul perfect al unei dimineti....
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu