marți, 6 ianuarie 2009

Ce sunt oamenii?

Marea mângâie uşor ţărmurile şi le dă un nou contur...mereu diferit, mereu neaşteptat, dar nisipul cald păstrează încă urmele paşilor ce au trecut peste el aşa cum fiecare suflet păstrează în amintire semnele celor ce îl înfierează sau amărăsc...şi totuşi nici lacrimile, nici marea şi nici cerul nu pot şterge cicatricile unui suflet, tot astfel cum nici tot globul pământesc si nici luna sau soarele nu vor fi vreodată destul de încăpătoare pentru lumina si căldura iubirii ce învăluie inima unui OM. Te-ai întrebat vreodată ce sunt oamenii?
Oamenii sunt lacrimile îngerilor ce au cunoscut durerea, dezamăgirea, eşecul, dar şi iubirea şi mila...Oamenii sunt petalele trandafirilor pe aripile vântului, păstrând amintirea unei miresme şi a unei catifelări ce odată au fost îmbătător de puternice, dar care şi-au trăit deja povestea...Oamenii...un strop de lumina pierdut in soare si curcubee...
Oamenii...acel imens mister ce se naşte din neantul unei vremi ce nici în amintire nu mai poate supravieţui si totuşi bătaia aripilor unui fluture prins in mreaja unei flori înşelătoare...
Oamenii...fiecare o noua stea, dar stelele nu se nasc decât în galaxii...prea rar sa aibă puterea vreo stea de a atrage materia pentru a o concretiza intr-o noua lume...
Pentru fiecare om, viaţa e o aventură proprie, unică, cea mai specială...fie ea o dramă sau un vis de primăveri senine, sfera cea mai larga în care se învârte fiecare individ se reduce permanent la centrul constelaţiei sale - Sinele...şi totuşi oamenii ating prin simplul fapt de a exista noi destine... Oamenii sunt picături de ploaie ce se scurg pe ferestrele cerului si aşteaptă să întâlnească în calea lor o alta picătura; doar atunci razele soarelui se pot oglindi plenar în limpezimea lor de cristal...încet, se preling şi nu mereu le dai atenţie, dar atunci când le observi deja se pierd in marea vieţii. Este cu adevărat norocos cel care are răbdarea de a privi în jur cu adevărat...a privi in adâncul sufletului celor care trec pe lângă el...a privi în picătura ce se prelinge pe marginea inimii sale - poate fi o boaba din roua unei noi aventuri sau o raza de luna intr-o noapte senina. Este cu adevărat norocos cel ce are curajul de a fi primul picur de ploaie ce readuce noi energii naturale, care curăţă aerul chiar şi doar de un fir de praf...cel care are curajul să zboare pe aripile vântului spre înaltul cerului sau adâncul pământului şi să îşi guste libertatea deschizând noi orizonturi pentru ochi ce vor sa privească...
Viata curge din clipa în clipa şi o noua picătura ai spune ca nu o poate schimba...şi totuşi...exista un echilibru intrinsec al oricărei forme de manifestare a materiei: marea are o energie neînchipuită in adâncurile sale, dar un strop de ploaie îi poate înmii puterile şi poate face diferenţa între gloria unei nave şi o ruină...sufletul are şi el echilibrul sau...coardele sale vibrează la tonalităţi diferite şi aceasta îl face să fie într-o permanentă metamorfoză şi atingerea aripii unui alt suflet îl poate face să distoneze sau poate scoate la iveală noi şi nebănuite armonii...
Priveşte un fulg de nea şi închipuie-ţi că acel fulg este omul de lângă tine...căldura palmei tale îl poate topi şi schimba...răceala mâinii tale îl poate lăsa la fel cu ceilalţi fulgi...daca îl sufli in vânt nu vei mai ştii cum a arătat si care i-a fost destinul...Tu îi eşti stăpân pentru o fracţiune din existenta lui şi a ta...puţin timp si totuşi acea clipă face toata diferenţa...viata ta şi a lui se vor măsura din acel moment încolo în cum a fost si cum va fi...

0 comentarii: