Am întins către tine braţele inimii mele
să te îmbrăţişeze
şi acestea s-au transformat în nisip
când au fost atinse de viscolul pornit în inima ta.
Ţi-am trimis dorurile mele,
flăcări vii,
să te întâmpine vesele
precum lumina zorilor de zi,
dar s-au stins când ai călcat pe ele nepăsătoare.
Am îngenunchiat
şi ţi-am aşternut sufletul meu la picioare
ca pe un covor de mătase
să-ţi odihneşti regretele şi dorinţele nemuritoare
când vei obosi să fugi de chemarea mea.
Din lacrimile mele împietrite
ţi-am făcut şirag de mărgele
şi l-am agăţat la fereastra ta,
sperând să-mi înţelegi durerea
când razele de soare îţi vor săruta privirea.
Am împletit o funie din visele mele
şi ţi-am legat umbra să nu mai poţi pleca.
Am tras zăvorul la uşa viitorului
să nu treci fără mine prin ea,
dar tot te-am pierdut.
Şi totuşi de ce te pot ierta?!