joi, 8 ianuarie 2009

Forta


Noaptea... o adevarata confidenta. Iti cunoaste orice zbucium interior. Te invaluie cu mantaua ei pentru a-ti acoperi tot ceea ce ti se pare a fi rusinos. Te protejeaza de ganduri sanatoase. In obscuritate nu e nimeni cu tine. Esti singur, fara protectie; insa nu ai nevoie de ajutorul cuiva fiindca nu ti se poate intampla ceva rau. Te ascunde de intreaga lume, mai ales de propria persoana.
Cata nevoie am eu de intuneric! Dar trebuie sa fie unul nebun de furie. Culoarea noptii nu mai are nici o influenta. Inainte ma domina, acum rolurile extreme s-au schimbat. Din aceasta cauza voi incerca sa caut alt intuneric si sa-l parasesc pe cel nesemnificativ al noptii.
Poate va intrebati: " De ce vrei negru si nu aspiri spre alb? "
Cum as putea supravietui eu, o pata neagra in aceasta lume, cu ajutorul luminii? As fi nimicita... insa intunericul m-ar ajuta sa evoluez, sa evadez si sa fiu ascunsa de ochii disturgatori.
Nu gasesc ceea ce-mi doresc... Deprimata, ma prabusesc si incep sa delirez. In cosmarul meu caut un loc in care sa ma feresc. Lumea mi-a fost distrusa. Au savurat cu incantare victoria de a-mi epuiza sufletul. Am pierdut mult prea mult. Vreau doar un spatiu a carui stapana sa fiu. De ce caut? Acest lacas poate fi construit oriunde!
Mi se infatiseaza in fata ochilor toti oamenii care m-au iubit si care m-au urat. Eu ii confund si, din aceasta cauza, le scot tuturor inima. Mana mea ia forma unui cutit pe lama caruia sangele este amestecat. Dupa incheierea acestui proces indelungat si halucinant, degetele, capatand forma initiala, sunt lovite si insangerate.
Ce pot face cu aceste inimi jalnice? Voi construi o fortareata care sa devina casa mea sfanta. Asez suflet peste suflet. Unele sunt prea calde, altele prea reci si nu se pot lipi. Plang pana lesin de durere si de frica. Cu ajutorul lacrimilor acele inimi se pot lipi... Fortareata mea e gata!
Adapostita, meditez... " De ce urasc oamenii? Dar ei de ce ma urasc pe mine? Ce pacate am comis? " Suspinul nascut in urma indoielilor ma trezeste din delir. Dar sunt in spatiul meu proaspat inaltat. O alta lume... doar a mea. Miroase a teama si a boala, insa e cladita de mine! Din propriile puteri! Imi contemplez opera si meditez din nou...
" Urasc oamenii. Nu pentru ca-i iubesc prea mult, dar poate asa am invatat sa iubesc... Imi dau seama ca dragostea mea imbolnaveste. Imi sufoca ratiunea, distrug tot ce-mi iese in cale! Pitita, as putea duce o viata fara pacate si dorinte. Pitita, nu as mai trai. Cine ma poate totusi ascunde definitiv? Probabil ca moartea..."
Da! Ultima mea dorinta este venirea acelui spirit negru care sa-mi soarba sufletul. Ingenuncheata, plansa si diperata, invoc implinirea dorintei. Vreau sa simt trairea ultimei suflari, sa-mi vad eliberat pana si ultima picatura de sange! In mod straniu, imi privesc trupul stafidit, iar suflarea, care nu este constanta, a lasat aroma mortii. Multumesc Fortei care mi-a ascultat rugaciunea. Ultimul efort pe care il voi face va fi asistarea la inmormantarea propriului trup; apoi Ea ma va calauzi spre necunoscut.
Sacrul spatiu al celei de-a doua lumi... Cruci langa cruci... Scheleti langa scheleti... altadata oameni... ca voi. Sicriu si agitatie in jurul lui. Sunt eu... moarta, impodobita cu flori, moarte ca si mine. Le-ati luat viata pentru a ma infrumuseta. Patetic... frumusetea mea a pierit odata cu pierderea luminii, niciodata dobandita cu adevarat. Tipete, plansete, regrete. Va vad, dar voi nu ma puteti vedea; va aud, insa voi nu ma puteti auzi... Totusi strig: " Ce mai asteptati? ! Luati-mi trupul si ingropati-l! Umpleti-mi gura pacatoasa cu pamant! Lasati viermii sa-mi savureze carnea si sa-mi scoata ochii! "
Dupa un timp agitatia se sfarseste... " Cine te mai priveste acum cand esti scufundata intr-o mare de pamant?! Nimeni!" Plec... ma indrept spre lumea construita cu toata straduinta... O mai privesc o data. Zaresc craniul fiintei iubite... Contemplandu-l, il regret... il plang... totusi nu invie... Inchid portile si-i ordon sa-mi pazeasca lacasul, lasandu-l acolo, odata cu sentimentele mele...
Forta imi atrage spre ea sufletul pentru a ma insoti in necunoscut. Nu stiu ce ma asteapta. Stiu doar ca, cel putin acum, nu mai sufar... nu mai simt nimic...

0 comentarii: