A visa, a spera, a dori...

In serile pustii cu luna cand somnul ne ocoleste in zbor adun in minte cu cutezanta faclii de vis, de dor si de speranta. Sunt inca copil. Da, copil ptr ca asa ma simt de cele mai multe ori. Loc tainic e acest cuvant. Si cate sensuri ale inexistentei poate el inaripa. Copil, copilarie, doua locuri cu vorbe cristaline, doua oaze de zbor catre viata. Incuiata intr-o lada uitata de mult, poate in podul bunicii, copilul din mine dezgroapa cu ochii invaluiti intr-o lumina nebuna universul mirific al copilariei. Copilaria, floarea fericirii mele s-a incumetat intr-un amurg tarziu de toamna sa-si adune valizele infantile si sa porneasca spre trenul vietii fara a mai intoarce capul inapoi. Copilul atat a mai apucat sa rosteasca cu ochii incununati de lacrimi:"stai copilarie, nu pleca"... Dar aceasta, cu o nepasare infioratoare nu se opri, nu mai putea da indarat. Cursul vietii o invinsese si ca orice invins trebuia sa isi adune crampeiele de fericire ptr a pleca fara sa se mai intoarca vreodata decat in vis. Viata trebuia sa continue. Copilul, care nu mai era copil deloc ramanea ranit caci copilaria luase cu ea jumatate din sufletul copilului, o jumatate pe care nu i-o va mai putea inapoia niciodata. Destinul devenea de acum tragic. Calea catre dainuire era prea sinuoasa. Copilul agatat din greu de pietrele vietii incerca sa supravietuiasca, dar nu era posibil fara ea, fara copilarie. Viata era linistita. Contemplatia era de acum inutila. Visele se sfaramau in cioburi mici si multicolore, cioburi de durere, suferinta si lacrimi. Copilul nu putea sa vada nimic frumos in aceasta goana nebuna a vietii. Doar amintirile mai tresar printre vise si odata cu ele lacrimile se preling printre soapte amintindu-ne mereu de cea care a fost si va fi vesnic in inima mea: copilaria.
Visez copilaria si reflectez la ea
La fel ca la o stea ce sapa-n viata mea...