Simtiri...

De ce oamenii in care crezi te tradeaza cel mai usor, iar cei care par ca nu te vor baga nicicind in seama te ajuta cel mai mult? Cum se poate sa fii tradat fara drept de apel? Si sa crezi in nimic? Sa nu mai crezi nici macar in tine, sa te simti un om ratat, cind nu ai sansa sa-ti valorifici calitatile?

Oamenii in care credeam nu sint asa cum ii vedeam eu... De fapt, de ce sa nu recunosc ca ma simt singura, mai singura ca niciodata? Desi n-ar trebui sa ma simt asa? Desi ar trebui sa acord importanta mai mare altor detalii, tocmai cele care sint departe de mine ma afecteaza cel mai mult? Aripa de inger e iarasi trista....De ce nu pricepe nimeni ca vreau si eu sa am un loc al meu? M-am saturat sa lupt singura, sa ma strofoc sa sar treptele unei scari care nu se mai termina? Care nu se va mai termina niciodata?

Incerc sa ma regasesc, dar totul in jur imi pare strain. Nici macar acasa, intre cei patru pereti ai mei, in noptile care par ca nu se vor mai termina vreodata, nopti de singuratate crunta, in care-mi vine sa urlu pina la Dumnezeu ca nu m-a lasat sa mor atunci cind trebuia, de ce nici macar aici nu pot sa fiu singura? Sa fiu doar eu, cu singuratatea mea, care ma lasa sa respir? Care nu imi face viata mizerabila? De ce nici macar aici nu mai sint eu? De ce nu mai sint eu? Unde e vechea EU? Cine a ramas in locul ei?

Privesc uneori in oglinda si nu stiu la cine ma uit. Cine ma priveste? Ma uit la mine, daca asta sint eu, ca la o straina. Ma intreb ce ginduri mai ascunde azi, ce idei or sa-i mai rasara din capsorul ala mic?
Si nici macar inteligenta si miile de carti citite nu ma ajuta la nimic. Poate doar sa ma faca sa simt ca n-am facut nimic pina acum. Am suferit, am plins si n-a iesit nimic. Nici n-o sa iasa, pentru ca nu mai are de unde. Probabil ca micul elastic s-a intins atit de mult, incit acum s-a rigidizat si nu mai poate fi utilizat. Probabil ca sint buna de primul cos de gunoi iesit in cale. Mica aripa de inger, cea vesnic depresiva si neinteleasa... Mica naiva... Asa-mi doresc sa nu mai fiu naiva, sa renunt sa mai cred in oameni, si sa renunt sa cred sau, mai bine zis, sa sper ca va fi odata bine si pentru mine. Sint si eu mica si slaba. Sint asa de slaba, incit am ajuns sa ma confesez, desi confesiunile fac parte din lumea celor slabi. Iar pina acum, eu nu eram slaba. Nu eram deloc slaba. Ma agat de lume si de cei din jurul meu ca inecatul de firul de pai, in loc sa realizez ca trebuie sa renunt si sa imi dau drumul. Sint asa de naiva, incit mai cred ca o sa fie bine. Incit sper pina in ultima clipa ca se va schimba ceva, desi, in adincul sufletului, stiu ca o sa fie doar mai rau, in loc de mai bine.
Cind se va termina? Cind o sa dau drumul paiului?