E ciudat cum , uneori ,cand un gand devine prea greu de suportat, cand o vorba doare mult mai rau daca este nerostita, gasim forta interioara si- fara a mai ezita- lasam ca lumea sa vada, sa simta motivele ce ne-au cutremurat fiinta...
Si astfel, "lava" din noi iese la suprafata, parjoleste totul, dar ne purifica... Cutremurul se produce si apoi...doar liniste...
O clipa de impacare cu noi insine pare sa nu vina asa curand, remuscarile incep sa ne dea tarcoale si parca tot ne suna in urechi cuvinte dure, tipete, reprosuri..., iar umbra singuratatii incepe sa se faca simtita...
Nu ne mai gandim la ce va fi maine, ziua de azi este ea insasi si "maine", si "poimaine"...
Privim cu disperare in jur si, intr-un tarziu, ne dam seama de ruinele pe care le-a creat cutremurul nostru: dezamagire, tristete, goliciune...
duminică, 29 martie 2009
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu