Mi-am dat seama de un lucru: atunci cand plang, stralucirea ochilor mei are o culoare..., sau non-culoare, depinde de motivul lacrimilor mele...
Atunci cand ma bucur, ochii-mi primesc alte culori...
Astfel, am inteles ca bucuria, clipa de fericire traita imi aduc curcubeul in suflet, in timp ce tristetea, dezamagirea, pierderea nu pot decat sa-mi rapeasca din culorile-pe care si asa cu greu le adun in fiecare zi, din mult, din putin, din nimc sau din tot...
Am mai inteles ca, pentru o culoare pierduta, am mai mult de lucru: de ceea ce am pierdut depinde o intreaga paleta de nuante...
....si, o data gasita una dintre ele, s-ar putea sa nu fie identica cu cea pe care am avut-o initial...
Si atunci incep sa-mi caut culoarea, intreb, ma framant, ma revolt, renunt...si o iau de la capat...,si ratacesc, in cautarea mea sau ,alteori,risipesc in nestire, vorbe, zambete,ganduri, flori...
Uneori, cer sfaturi pentru a-mi potrivi culoarea sau a-i da un loc culorii gasite... Lucru inutil, un paradox, pentru ca fiecare stie cel mai bine pentru el ce culori i se potrivesc si care este locul lor...
Si am mai aflat ca tot Timpul este cel care intregeste curcubeul, pentru ca el singur poate retusa nuante sterse, poate combina ,intr-un mod ideal, culorile, poate accentua sau diminua nuantele, intr-un perfect acord cu fiinta fiecaruia...
Cu toate astea, un lucru ramane de neinteles pentru mine: de ce tocmai cand caut cu mai multa ardoare sa-mi intregesc curcubeul, Timpul nu mai e de gasit pe niciunde?...
...Oare in ajutorul cator persoane a sarit el pentru a le aduce inapoi culorile?...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu