Există un timp pentru dragoste. Indiferent că este pasională sau raţională, iubirea nu ocoleşte. Pentru că totul măsurăm în timp, la final contabilizăm, spunem că a durat un an, două luni sau un deceniu. Cred că dragostea ar trebui măsurată în săruturi, îmbrăţisări şi priviri pline de dor. Sau între două momente în care nu-l ai alături pe cel drag.
Există un timp pentru despărţire. Atunci când doi oameni pleacă pe drumuri diferite şi încep să mănânce la mese separate, să doarmă în paturi separate sau să viseze la idealuri separate. Atunci viaţa se schimbă, totul devine mai simplu, gândeşti pentru unul, poate doar amintirile sau revederea unui obiect te fac să zâmbeşti, sau să te încrunţi la un anumit moment. Dar apoi trece. Timpul trece.
Există un timp pentru prieteni. Vine o vreme în care realizezi că ai prieteni, sau că nu ai, ceea ce e rău. Oamenii se ceartă, se împacă, beau împreună o cafea, fac planuri, petrec timp alături. Oamenii vin şi pleacă, însă prietenii rămân. Prietenii te sună şi te întreabă dacă eşti bine. Prietenii te ajută.
Există un timp pentru fericire. Momente pline de bucurie care îţi ridică moralul şi te fac să te simţi stăpân peste lume. Suntem atât de subiectivi în ceea ce priveşte această noţiune încât eu una mă mir de câtă bucurie pot naşte lucrurile mici, ce îmi ating împrejurarea.
Există un timp pentru tristeţe. Tristeţea ne face umani. Nici un alt sentiment nu este mai aproape de natura noastră, nu ne arată sensibilitatea şi vulnerabilitatea mai bine. Din tristeţe se nasc marile creaţii. Căci în astfel de momente creierul e mai productiv decât oricând, inima este disponibilă iar spiritul tânjeşte. Tristeţea e bună. te face să cugeţi. Iubirea te face neînfricat, gelozia nebun, mândria inconştient, mila caritabil. În tristeţe însă se nasc şi mor cuvintele, singurele care rămân. Cine nu a fost trist vreodată, nu a trăit. Şi nu mă refer la tristeţea din iubire, sau tristeţea de pierdere. Mă refer la cea fără motiv ştiut. Tristeţea ne face mai frumoşi.
Există un timp pentru singurătate. Singurătatea este o rupere de sine. Un refuz de a-ţi fi prieten, sau aproape, în momentul în care apare. Ea este asociată cu o frică instalată fără motiv aparent. Eu cred că este doar un refugiu în care ne ascundem când nu ştim cum să reacţionăm, când ne pierdem încrederea. Singurătatea este totuşi bună, dacă treci de această frică, singurătatea este lucrul care te face să îţi redevii prieten. Te face să te gândeşti la tine. Doar la tine, fără a fi egoist.
Există un timp pentru resemnare. Resemnarea este perioada de după revolta care nu s-a materializat în nimic. Când îţi dai seama că nu mai ai ce face, pici în acceptarea fără împotrivire a lucrurilor pentru care, cândva, te revoltai. După trăirile din perioada în care erai indignat şi ai fi putut, după credinţa ta, să schimbi universul, oamenii dragi, situaţiile, după tot acest freamăt, apare suportarea fără împotrivire a ceea ce ţi se întâmplă în realitatea în care te trezeşti dimineaţa. Resemnarea este foarte rea. Este refuzul de luptă, refuzul de a mai încerca. Şi atunci, pentru că “oricum nu poti face nimic”, dai din umeri, mai citeşti un ziar, te mai plângi oricărui om care pare dispus să te asculte.
Există un timp pentru timp. E momentul în care timpul ţi-e prieten, se dilată şi îţi permite să te priveşti în oglindă. Fără grabă. Să te întrebi dacă tu treci prin timp sau el trece prin tine. Îmi place să cred că eu trec prin el, alegându-l, forţându-l, ţinându-l.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu