luni, 28 decembrie 2009

Singuratatea mea


Ma simt un vid, o anonima. Vreau sa fug de propria-mi persoana pentru a-mi gasi linistea, pentru a ma pierde si uita de lume , pentru a ma reexamina si reconsidera. E prea aglomerat Pamantul ca sa-mi mai pot gasi linistea, drumul. Prea multe ganduri, prea putine sentimente si suflete, prea putina intelepciune si prea multa tradare. Societati pline de inteligenta dar atat de imbacsite cu prostie si limitare. Nimeni nu se naste destept, dar prea multi sunt inteligenti desi mor in prostie. A te putea defini , inseamna a te simti impacat si a-ti putea aprecia calitatile si cunoaste defectele, dar linistea sufleteasca nu implica niciodata resemnarea, acel steag alb atat de rusinos. A fi inteligent este un dar, un atuu, o sansa. A fi destept este o calitate si este minunat. Toti suntem la poalele uriasului munte, toti poate privim neicrezatori varful indepartat, alunecos al muntelui. Vrem sa ajungem sus pe versant dar este prea inclinat si neprimitor.....pare imposibil. Inteligenta nu face decat sa-ti arate modul, calea ascunsa dar atat de evidenta pe care poti urca incet dar sigur muntele. Unii o vad, altii nu, iar cei mai multi mor incercand. Drumetia e lunga si grea, dureroasa si necrutatoare. Te formeaza, te invata, te pedepseste dar te si rasplateste. Pana si sentimentele se invata..... Pe acest drum devii mai destept, tot timpul mai destept si mai uman, mai bland si iubitor, te apropii de desavarsire.
Sunt singura pentru ca nimeni nu este pe drumul meu. Multi au ramas jos , la baza muntelui, in pesterile racoroase si neprimitoare, urandu-se si luptandu-se. Stiu de ce sunt singura si mai stiu ca drumul acesta este al meu si nu a mai fost strabatut de nimeni pana acum. Ceilalti cu care am plecat in calatorie au apucat-o pe alte cai, poate mai usoare si mai sigure, pentru ca ei le-au vazut, eu nu. Stiu ca sunt mai inteligenti dar ramane de vazut daca vor rezista. Nu stiu unde ma duc, dar sigur urc desi nu stiu pana unde. Ascensiunea e grea, tare dificila si aspra asa ca sunt uneori nevoita sa mai si cobor , dar dupa aceea ma straduiesc sa ajung cat mai sus. Nu am fost niciodata sigura daca drumul e bun, de fapt nici nu m-am sinchisit de asta pentru ca imi dau seama ca ei au avut ceva in plus, inteligenta, dar asta nu ma impidica niciodata sa ajung mai sus ca ei, dimpotriva poate ma intareste.
Un sigur lucru ma supara cu adevarat si ma intristeaza tot timpul ; ma face sa vreau sa cedez uneori desi stiu foarte bine ca asta nu e solutia, dar imi raneste sufletul prea tare, mult prea profund. E ipocrizia. Intalnesc oameni, care m-au tradat, m-au folosit si aruncat. De ce? Nu, intrebarea aceasta este prea mult. Pur filozofie, iar filozofii nici acum nu au gasit raspunusrile la intrebarile care ii framanta de milenii si care ar reprezenta cheia existentei umane. Ce este lumea ? Pentru ce traim cu adevarat ? Este oare cu adevarat lumea o creatie a propriilor simturi? Fizic, raspunsul e sigur nu, dar metfaizic , nu stiu, poate. De ce? Nu stiu si nici nu vreau sa aflu pentru ca raspunsul ar fi mult prea elaborat si insignifiant pentru propria-mi existenta. Daca lumea este o creatie a proprilor simturi, atunci moarte ce este ? O incetare a sensibilitatii simturilor ? E chiar atat de greu sa fii intelegator ? E chiar atat de greu sa fii loial? E chiar atat de greu sa fii om ? La ultima intrebare stiu raspunsul, e unul propriu dar general valabil, unul universal: sa fii om e dificil , chiar greu, aproape imposibil. Ce sanse sunt pentru tine sa fii om atunci cand rostesti cuvantul imposibil ? Perfectiune nu exista, dar dorinta? Sunt sigura, atat de sigura de existenta dorintei incat am inceput sa ma indoiesc chiar eu de propria-mi siguranta. Raspunsul celorlalte intrebari nu il stiu, nimeni nu cred ca il stie sau poate chiar nu exista, iar filozofia e pretutindeni, filozofia apare atunci cand deschizi ochii si iti folosesti inteligenta. Dar cert e un lucuru, eu tot singura sunt si cred ca singura voi ramane pana la apusul fiintei mele, a simturilor mele si sper sa fie un apus cat mai indepartat si vazut cat mai de sus, pentru ca eu sunt in esenta o privitoare…

2 comentarii:

Anonim spunea...

Microsoftcompany web directory.Add Link to seo friendly free general web directory,
reciprocal web directory,featured web directory,regular web directory.www.microsoftcompany.com

Bogdan spunea...

O privitoare, zici ! ...hmmm... cu totii ne regasim fie in postura de observator, fie in cea de actor in ceea ce numim viata ! Se spune ca cei care gasesc echilibrul intre cele doua ipostaze, traind ca niste actori observatori in acelasi timp sunt cei cu sufletele implinite. Raniti insa uneori sau frustrati de neimpliniri ale dorintelor noastre, ne refugiem poate prea des in a ramane observatori pasivi a ceea ce ne inconjoara. Ai vorbit despre dorinta. Se spune ca dorinta e un fel de atasament ce creeaza de cele mai multe ori un soi de dependenta nociva asupra mentalului nostru. Se spune ca dorintele sunt cele care ne subjuga mintea si ne impovareaza gandurile. Se mai spune ca acela care reuseste sa scape de dorinte, este omul liber, asa-zisul Open Minded. Astea le-am mai citit si eu prin carti, cum ar fi The Secret si le-am mai discutat cu unii specialisti in psihologie si inclin sa fiu de acord cu ele. Atunci apare intrebarea de 500 de puncte : sa renuntam la dorintele noastre ? ...ei bine, se pare ca raspunsul ar fi Da. Sa renuntam la dorinta, dar nu la vis, sa nu ne cream atasamente sau dependente, dar sa ne pastram visele pure intacte si sa oferim cat mai multa iubire si armonie in jur. Legea atractiei spune ca tot iubire si armonie vom primi. Marea problema este ca putini sunt acei inteligenti care reusesc sa isi acordeze frecventele vibrationale numai pe iubire si armonie mereu... cei mai multi dintre noi, cu mai multe sau mai putine slabiciuni, nu reusim mereu sa emitem constant astfel de vibratii... ehhh... teorii si iar teorii ce suna sec. M-ai provocat insa prin ceea ce ai scris, atat de coerent si limpede pentru mine cel putin. Singuratatea este greu de indurat, aici si eu subscriu, insa parca imi mai licareste cate ceva in suflet cand vad ca totusi nu sunt singurul care simte lucururile asa... iar cum speranta ramane mereu in suflet, atata timp cat Dumnezeu ne tine mintea si trupul sanatoase, suntem obligati sa luptam pentru dramul de viata pe care l-am primit din iubirea Lui pentru noi... e drept ca de ceea ce ne lovim in jur ne aduce de multe ori in stari de sictir profund si de dezgust total uneori, insa orisice se intampla este ingaduit tot de Dumnezeu. E bine sa avem puterea sa trecem peste punctele negre si sa incercam sa ne regasim bucuria de a trai lucrurile simple ! Sunt alaturi de tine si de gandurile tale frumoase si, desi nu ma aflu intr-o stare de spirit deloc senina, incerc sa reiau lupta cu mine insumi ! Poate noul an va fi unul mai implinit si mai armonios, ceea ce si tie iti doresc ! Cu drag, B. :)