sâmbătă, 22 noiembrie 2008

LUMEA MEA

Să fii. Să exişti. Şi să nu înţelegi. Pentru cine? Pentru ce? Şi mai ales, de ce? Să vrei să fii, undeva, doar pentru tine, undeva, doar cu tine. Să fii. Să exişti. Ca Parte din Întreg. Să completezi Universul, oriunde. Să limitezi Infinitul. Să pleci unde doreşti, să pleci când doreşti. Te-ai gândit. Ai sperat. Ai visat. Dar ţi-ai imaginat? Eu da. Eu pot. Chiar acum! Sunt departe. Sunt sus. În zare. În mare. Atât de departe…atât de sus…atât de-adânc…Tu nu mă vezi, tu nu m-auzi, tu doar mă simţi. Ştii că sunt acolo.
Sunt fascinata. Sunt fascinantă. Nu păţesc nimic. Sunt în spaţiul meu, nedelimitat. Si limitez Infinitul. Îl cuprind. E tot al meu. Sunt în globul meu cristalin, împodobit cu nestemate. Sunt peste tot şi niciunde. Mă împrăştii. Mă risipesc. Plutesc. Zbor. Ca puful de păpădie. Şi cânt. Ca o mierla de frumos. Şi în acest răstimp, vântul îmi răvăşeşte părul, soarele m-alintă, lacrimi de ploaie mă fac să râd, valuri dansează cu mine, iar fulgi de nea mă-ncărunţesc. Sunt peste tot si niciunde. Ce nebunie! Cată bucurie! Aici şi nicăieri. Acolo şi niciunde. În spaţiul meu.

0 comentarii: